Peformance Art-ul exploră noi spații de percepție și experiențe senzoriale la confluență dintre arte. Fie un nou spațiu de percepție între spectacol și pictură pentru Marina Abramovici (n. 1946, Belgrad) - artista care a mitologizat, printre altele, flagelarea și autoflagelarea -, sau între film, pictură și fotografie pentru Andy Warhol - artistul care a mitologizat obiectele, banalul și ritualurile cotidiene.
M-am bucurat că Teatrul Evreiesc a montat în fine și un dramaturg evreu contemporan din România și nu doar din Israel, SUA sau alte țări, cu atât mai mult cu cât textul s-a dovedit puternic și inedit, cu multe replici memorabile și o tensiune poetică care s-a susținut de la început până la sfârșit. Un text care a explorat universalitatea condiției de artist în lumea contemporană în loc să se limiteze la tribalizarea etnică și corectitudinea politică care a cuprins o bună parte din arta internațională contemporană. Edith Negulici este nu numai secretarul literar al TES, dar și un dramaturg în rezidență de facto, așa cum ar trebui să aibă fiecare teatru din România, pe perioade delimitate de timp.
Alexandru Nagy, regizorul și scenograful acestui spectacol, a avut sarcina dificilă de a reconcilia aspectul static, hipnotic, și repetitiv al performance art-ului cu nevoia de conflict, story, dinamism și invenție scenică a teatrului. De aceea, dacă amatorii de performance art, cum sunt eu, vor îndrăgi fără rezerve producția cu Marina și Ulay cu tot cu coregrafia (semnata de Momma Sanno) și proiecțiile video (Liviu Alecu), spectatorii care țin de tabăra teatrului tradițional și care nu sunt foarte la curent cu performance art-ului, vor simți că nu știu suficient despre personaje și vor fi stânjeniți, pe alocuri, de staticitatea spectacolului.
Alina Tomi este îmbrăcată într-o rochie lungă roșie și coafată cu aceeași coadă neagră împletită pe o parte ca Marina Abramovici în performance show-ul de la MOMA, când a stat nemișcată la o masă de lemn timp de 700 de ore timp în care mii de oameni s-au așezat la capătul celălalt ca să o privească. Toate asemănările se opresc însă aici, Marina Abramovici avea 64 de ani în evenimentul de la MOMA, cu mult peste vârsta doamnei Tomi, și pentru această postură ar fi fost nevoie de o actriță care să proiecteze mai multă forță și pasiune, mai multă viață trăită. Cu atât mai mult cu cât dansatorii care evoluează în paralel, Alina Tofan și Răzvan Omotă, oferă, cu grație și sensibilitate, contrapunctul necesar al tinereții acestui cuplu celebru. Frumusețea și eleganța certă a doamnei Alina Tomi nu compensează din păcate limitele vocii sale care e mai degrabă anonimă, fără căldură și modulație, ceea ce trage în jos textul dramatic în loc să îl umple de sentimente și de culori. Darius Drăghici, deși nici nu seamănă, și nici nu e îmbrăcat ca Ulay la întâlnirea de la MoMA (o lipsă de consistență a regiei și costumelor) are, în schimb, o voce caldă care proiectează multă umanitate, făcând ca imperfectul Ulay și nu Marina Abramovici, presupusa vedetă, să fie personajul pe care ne atinge sufletul și fură cum se spune spectacolul. Cu toate acestea, doamna Tomi reușește și ea câteva momente puternice, în pasajele mai intens dramatice ale textului.
Chiar dacă Alina Tomi și Dragoș Drăghici, nu au carisma și electricitatea greu de egalat dintre adevărații Marina și Ulay la MoMA, premiera de la TES trebuie neapărat văzută de amatorii de performance art. Este o aventură artistică de luat în considerație și de către spectatorii de teatru cu gusturi de avangardă, care vor să descopere noi autori români de talent.