În scurtă vreme, povestea se proiectează pe ecranul care devine poartă deschisă spre o pășune nesfârșită, sub un cer cu nori albi, liniștiți. Se aude bătând vântul, privirea urcă tot mai aproape de cer, iar pe verdele de dedesubt se văd turme de oi și camioane mici, parcă ar fi jucării risipite pe un covor din camera de joacă a unui copil. Când imaginea se fixează o clipă la planul amplu, pe care pământul și cerul și-l împart în mod egal, intră în scenă și vocea povestitorului, care clarifică dimensiunea spațială - suntem în vasta pășune mongolă, unul dintre ultimele locuri sălbatice din lume, mai exact, în Valea Darhat, în nordul Mongoliei, la granița cu Rusia. Se văd cai alergând spre munți, iar apoi cadrul coboară, în timp ce povestea vorbește despre un spațiu bântuit de bandiți și de lupi. În prim-planuri decupate parcă din fotografii, apar oamenii, așezați pe pietre, purtând pălării pe cap și fiind înconjurați de cai. De nu te-ai uita la chipurile lor, ai zice că stă să înceapă un western. Dintre toți, atenția se oprește asupra unuia singur, un cavaler neobișnuit, spune povestitorul, și abia după ce îi rostește numele, Shukhert, personajul, călare pe un cal alb, se profilează pe fundalul verde-albastru. Am intrat, odată cu el, într-o lume în care limitele se negociază permanent, iar confruntările cu lupii, cu hoții din alte triburi sau cu forța naturii fac parte din existența cotidiană.
Primul episod al poveștii lui Shukhert, căci el este Cavalerul mongol, îl prezintă în confruntarea cu un armăsar alb, dintr-o herghelie de cai semi-sălbatici. După ce îl prinde cu lasoul și îi sare în spate, reușind să-l călărească, personajul se prezintă în fața camerei, demn de supranumele său, Îmblânzitorul de cai. Identitatea sa are o dimensiune reală, dată de apartenența la un trib și de viețuirea într-un spațiu concret, reprezentabil geografic, dar și una simbolică, pe care i-o dau supranumele și relația aparte pe care o are cu caii. Lumea lui Shukhert pendulează ea însăși între aceste două dimensiuni: pe de o parte, e lumea în care oamenii, animalele, pășunile și pădurea, cerul și vânturile sunt parte a unui întreg în care au locul lor și spiritele, pe de altă parte, e lumea în care caii sunt furați și vânduți abatoarelor, iar viața nomazilor este atât de grea, încât supraviețuirea și câștigul material trec înaintea respectului față de tot ceea ce îi înconjoară. Pe tot parcursul documentarului, se poate observa amestecul acestor două perspective, iar tensiunea dintre ele creează ritmul poveștii. Lumea tradițională a nomazilor, pentru care caii sunt animale sacre, oglinzi ale sufletului uman, cum spune Shukhert, e zdruncinată de întâlnirea cu modernitatea, care aduce cu sine scoaterea omului din natură, desacralizarea naturii și transformarea ei în resursă materială, care poate genera un trai mai ușor.
Văzut prin filtrul celor două dimensiuni aflate în conflict, Cavalerul mongol este un ecofilm cu o intrigă tipică unui film de acțiune (personajul principal, Shukhert, îi urmărește și îi înfruntă pe hoții de cai), ce se proiectează pe fundalul unei lumi tradiționale amenințate cu dispariția. Viața din stepă nu este idealizată, pășunile nesfârșite nu sunt un paradis terestru, ci un loc în care existența e pusă la încercare în orice moment. Tranziția de la viața nomadă la cea sedentară este grea, oamenii sunt tot mai confuzi, iar stepa și taigaua sunt transformate de braconaj, goana după aur sau extinderea orașelor. Desprinși de coordonatele pe care și-au construit existența de mii de ani, confruntați cu lipsuri materiale, oamenii caută soluții rapide pentru a ieși din criză, iar una dintre ele este prinderea și vinderea cailor la abatoare ilegale, ceea ce amenință specia cu dispariția. În acest context, Shukhert este o apariție neobișnuită, prin felul în care alege să își ducă viața și prin rolul de protector al cailor pe care și-l asumă. Făcând tot ce poate ca din stepă să nu dispară caii, el nu protejează doar moștenirea culturală a tribului din care face parte, ci se îngrijește de propriul spirit, pe care calul alb, alergând liber sub norii asemenea lui, îl personifică.
Legătura dintre cavaler și armăsarul său este totală, astfel încât episodul cel mai dramatic al filmului, copleșitor prin intensitatea trăirilor și prin încărcătura simbolică, este acela în care Shukhert descoperă că bandiții i-au furat și omorât companionul. La marginea stepei, în taiga, lumea personajului principal se prăbușește când câinele său găsește în zăpadă capul și pielea armăsarului alb. Cadrul se strânge pe figura împietrită de durere a cavalerului, pentru care calul era o parte din propriul suflet. E calul pe care mi-a plăcut cel mai mult să încalec, spune Shukhert, luându-i capul în brațe și punându-i pielea pe spate. Am fost nedespărțiți. A fost mereu cu mine, mai spune el, și ai senzația că îl vezi pe Ghilgameș descoperindu-l pe Enkidu și având revelația vieții trecătoare.
Filmul iese brusc din realitate și ajunge în mit, la început de lume, când moartea se strecoară parcă prima dată printre cei vii. Iar episodul se continuă cu Shukhert în ipostaza de erou civilizator, care transgresează limitele morții, performând acte ritualice prin care lumea va fi reașezată în armonie cu ea însăși. Mai întâi taie un brad, din trunchiul căruia își face schiuri. Vom pleca de aici împreună, amândoi, pentru ultima oară, spune cavalerul, având chipul luminat de focul făcut la marginea pădurii, în timp ce coase pe schiuri pielea armăsarului mult iubit. Apoi, dimineață, caută o stâncă, în vârful căreia așază capul calului, îndreptat spre soarele ce abia răsare. Obiectivul camerei de filmat se apropie mai întâi de cei doi, surprinzând momentul în care frunțile li se ating, apoi se îndepărtează și cadrul se lărgește, iar conturul capului de cal se profilează pe orizontul înseninat de soare, în timp ce muzica tradițională mongolă amplifică intensitatea momentului.
Prin glasul emoționat al lui Shukhert, aflăm că, în vechime, călărețul și calul său erau înmormântați împreună, cu fața spre soare, ca să se poată regăsi mai ușor în lumea plină de lumină, de dincolo. Simbolic, Shukhert își însoțește prietenul până la limita cu tărâmul celălalt, apoi se întoarce în lumea reală, unde pornește vendeta, nu înainte de a cere îndrumarea unui șaman, prilej ca filmul să înregistreze dansul extatic și cântecul celui cuprins de transă. După întâlnirea cu sacrul revelat de șaman, eroul pornește la drum, iar schiurile îl ajută să coboare pante abrupte, strecurându-se în viteză printre arbori, ca o nălucă, până găsește caii furați de bandiții din tribul rival.
Povestea nu se încheie însă maniheist. Între bine și rău, granițele nu sunt trasate precis în lumea reală, iar filmul nu transmite lecții de morală, ci surprinde, în infinite nuanțe, aventura omului într-un cadru pe cât de spectaculos, pe atât de necruțător, în care viața nu are un curs lin și simplu, ci plin de meandre, ca apele care se trezesc primăvara la viață în stepa mongolă. Mă numesc Shukhert și sunt cunoscut ca Îmblânzitorul de cai, mai spune o dată cavalerul mongol, apoi dispare spre orizont, încheindu-și simetric aventura.
Dar povestea nomadului mongol și a armăsarului său nu ar fi ajuns în întreaga lume dacă el nu s-ar fi întâlnit cu Hamid Sardar, etnograf, fotograf, regizor, cu un doctorat în studii tibetane obținut la Harvard, legat el însuși, prin copilăria petrecută pe malul Mării Caspice, de cultura ecvestră. Într-un interviu acordat în aprilie 2021 revistei canadiene Explore, regizorul își amintește cum, în urmă cu câțiva ani, pe când filma pentru un alt proiect, legat de goana după aur în stepa mongolă, l-a cunoscut pe Shukhert, el însuși căutător de aur la vremea respectivă. Între cei doi s-a legat o prietenie puternică, din care își trage seva Le Cavalier mongol, film realizat în 2019, premiat cu Marele Premiu al Festivalului de Film Montan de la Vancouver în 2021.
Documentarul are forță și expresivitate datorită relației speciale dintre regizor și personajul principal, dar și datorită fascinației regizorului pentru lumea mongolă, pe care a descoperit-o la începutul anilor 2000, în calitate de cercetător, apoi de fotograf. Mongolia este visul oricărui etnograf, spune Hamid Sardar în interviul pentru revista canadiană, prin vastitatea și diversitatea spațiului unde oamenii trăiesc încă aproape de natură, având încă sentimentul că sunt o parte a ei, așa cum sunt caii, renii, lupii sau vulturii. Coexistența șamanismului cu budismul, viața nomadă, frumusețea copleșitoare a pășunilor și a pădurilor, indiferent de anotimp, permanenta negociere a limitelor dintre modern și tradițional sunt elementele care îl fac pe Hamid Sardar să vrea să spună lumii poveștile Mongoliei și nu oricum, ci din perspectiva celui care e vrăjit de ele. Fotografiile și filmele lui nu ascund admirația față de lumea privită, ci dimpotrivă, o pun în evidență prin fiecare cadru. Caut imagini iconice, spune Hamid Sardar într-un atelier pentru fotografi, pe care l-a ținut online în 2020, imagini care să scurtcircuiteze atenția privitorului și care să-l facă să treacă dincolo de granițele realului. Iar Cavalerul mongol este plin de astfel de imagini de prim-plan, cu figura lui Shukhert, a armăsarului său alb și a altor personaje pitorești, sau de plan de ansamblu, în care își fac loc pământul și cerul, apa și norii, zăpada și focul. Cadrele sunt construite astfel încât să impresioneze prin contrastul sau complementaritatea culorilor, prin detaliile expresive ale personajelor sau prin grandoarea spațiului.
Etnograful clasic păstrează distanța față de lumea pe care o cercetează, iar tonul său este obiectiv, detașat, tipic unui specialist care pune un diagnostic. Hamid Sardar este însă, după cum declară cu fiecare ocazie, adeptul cercetării imersive. Etnograful regizor se face parte a lumii explorate, împrietenindu-se cu oamenii, trăind alături de ei (Hardari a avut el însuși o herghelie în Mongolia, pe care lupii și hoții i-au nimicit-o până la urmă), punându-i să își spună singuri poveștile, așa cum știu și cum cred că e bine. Iar Cavalerul mongol e un film în care se simte, în fiecare minut, că ochiul care vede totul este unul interior, reflexiv, subtil, și că privirea sa nu judecă, ci iubește lumea, cu toate ale ei, cu atât mai mult cu cât înțelege că toată frumusețea ei este amenințată tot mai frecvent de intruziunea modernității. Hamid Sardar nu vinde iluzii, nu cosmetizează viața din stepă, oricât de fascinat ar fi de ea, ci încearcă să recupereze, atâta câtă mai este, o lume pe care noi, modernii, am pierdut-o. Shukhert nu este un sfânt sau un model, nu este vreun Clint Eastwood al Mongoliei, ci e un om care înțelege relația sa cu lumea într-un fel pe care l-am cunoscut și noi cândva, dar pe care între timp l-am rătăcit. Cavalerul mongol face încă parte din natură, nu s-a extras din ea și nu a dezvrăjit-o, iar asta poate să-l ajute pe spectatorul din mijlocul orașului, măcar cât timp îi urmărește povestea și poate puțin după aceea, să caute cu ochii stelele pe cer și să-și lase obrajii mângâiați de răceala unui început de toamnă.