Pierdut în mijlocul preeriei românești, Radu este luat sub aripa protectoare a lui nea Pavel (Adrian Titieni), un bătrân omenos și înțelept, dar singur. Nea Pavel este mai mult Titieni decât țăranul limitat pe care îl joacă. Filosofează, vorbește clar și răspicat, iar emoțiile sale sunt prea articulate pentru un simplu sătean. De exemplu, când Radu îi spune: "Te-am mințit, nu caut vânt!", acesta exclamă apodictic: "Știu, dar ceva tot cauți tu. Toți căutăm!".
Apoi, Olimpia Melinte o întruchipează pe Oana, o săteancă cu soțul absent, care se atașează sentimental de inginerul apărut din senin în colțul ei de lume. Actrița se dedică cu entuziasm rolului său, își așază fusta la fel ca femeile de la țară, taie mămăliga cu convingere, dar și aici diferența de clasă socială dintre actriță și rol transpare în orice gest.
La fel, costumația le este bine aleasă, însă coafurile nu cadrează cu personajele lor. Barbă stufoasă ca a lui nea Pavel este rar întâlnită la țară, fie și din cauza dificultății de a întreține o astfel de barbă fără apă caldă. Iarăși, părul lung și îngrijit al Olimpiei Melinte necesită atenție sporită, iar femeile din satele balcanice își acoperă părul de obicei părul cu basmale.
Cu toate această discrepanță dintre urbanitatea actorilor și ruralitatea rolurilor, talentul actoricesc și dedicarea le salvează partiturile și actorii reușesc să-și încarce de dramatism personajele.
Rolul lui Dan Bordeianu este ofertant din punct de vedere actoricesc. În prima parte a filmului, figura lui frământată de gânduri ocupă mult timp ecranul. Poate că dacă personajul său ar fi fost surprins și într-un moment mai propice al vieții, căderea de la fericire la agonie ar fi oferit un ambitus actoricesc chiar mai generos. Dar și în monotonia nenorocului protagonistului se deschid oportunități expresive multiple, de care Bordeianu se achită onorabil.
Peisajele aride și vântoase ale Dobrogei reprezintă, la rândul lor, o alegere crucială pentru a surprinde deșertul care cuprinde sufletul protagonistului. Munca directorului de imagine Toni Cârțu este notabilă aici. Numeroase scene se petrec în lumina caldă a înserării, dar fără nuanțe de miere, cu o strălucire bine dozată pentru a indica atât chinul, cât și speranța firavă a personajului. Lumina bine tratată a pustietăților dunărene apropie unele de altele, timid, sufletele chinuite ale personajelor.
Căci toate personajele imaginate de Mihai Sofronea sunt însingurate, părăsite de cei dragi. Cu greu reușesc, sub o pojghiță de respectabilitate, să se mențină pe linia de plutire. Dar același autor face ca speranța să apară în conversațiile lor, în momentele intime de deschidere. Filmul trimite cu consecvență, aproape că insistă, asupra acestor căi de ieșire din nefericire. Și nu o face pe un ton de predică, de discursuri de self-help, ci urmărește o perspectivă nouă, de acceptare, de împăcare, de transcendență.
Un moment de grație al filmului este secvența caruselului. Pe un deal bătut de vânturi de lângă cetatea bizantină Enisala, Radu, alături de Oana și de Dudu, se urcă într-o tiribombă de bâlci. Pentru secunde bune, în imponderabilitatea rotirii în înălțime, în lumina impecabilă a înserării, figura transfigurată a lui Radu mângâiat de adiere impresionează ca o epifanie.
O altă reușită sunt inserturile cu filmări macro. Pentru a puncta etape introspective în transformarea protagonistului, obiectivul urmărește meditativ, în plan-detaliu, detaliile transfigurate ale unei brazde, ale unei mâini sau a unui ochi larg deschis a lui Bordeianu.
Așadar, chiar dacă povestea din Căutătorul de vânt este una tragică, detaliile regiei transformă filmul într-o meditație introspectivă pe alocuri chiar optimistă.