"Ipu? Asta nu înseamnă nimic, de aceea n-am răbdat să-mi zică nimeni așa."
Este o explicație pe care o dă personajul celebru creat de Titus Popovici, care, astfel, a lăsat o urmă de sens acestui cuvânt. Întâmplarea a făcut să îmi apară în fața ochilor numele satului sălăjean unde s-a petrecut tragedia din 1940. Interesant este că prima lui atestare documentară, la 1208, din cultura maghiară, desigur, este cu forma Ypu. Personajul nostru se numește Ciupe Teodor dar, ca de atâtea ori în viață, este numit, la un moment cu un alt nume, chiar fără o logică, și așa rămâne.
Ipu este figura țapului ispășitor, în forma ei veche, tot mai estompată azi. Și pentru asta, poate, avea nevoie de un nume scurt, cât mai scurt. Impresionant atunci când este scris pe un monument. Doar atât, trei litere și o întreagă poveste.
Titus Popovici a scris un text ciudat, pe care ecranizarea, cu propria lui scenarizare, o metamorfozează și o cristalizează prin forța dramatică a interpretării actorilor. Textul originar are un motto din Vechiul Testament și perspectiva este aspră, ca a unui timp aspru. Personajul principal este adolescentul - la 14 ani, dar cu o anume maturizare descrisă ca atare -, narator, care judecă lumea cu o privire cinică. Pe alocuri îmi amintește de eroul lui Radu Aldulescu, din Proorocii Ierusalimului. La Titus Popovici cu câteva contradicții, de stil sau ideologice, care slăbesc coerența demersului.
Surprinzătoare, într-un fel, propunerea regizorului Sorin Militaru, care a declarat că de mult timp căuta să monteze acest spectacol. Nu știu în ce măsură a fost implicat și în dramatizarea asumată de Daniel Oltean, una care prelucrează materialul originar și oferă un text nou, coerent, unitar, dar și disociindu-se de amprenta lui Titus Popovici. Coborând puțin vârsta naratorului, "eu am 12 ani și nu iubesc pe niciunul, eu îl iubesc pe Ipu", avem propunerea de a primi narațiunea unui copil, distribuit ca atare - o provocare în sine. Sorin Militaru își asumă acest risc, de a-l aduce în prim plan, prezent pe scenă mai tot timpul, într-un spectacol de peste două ore, și cu replici semnificative.
Sunt, desigur, doi copii (Matei Șchiopu și Rareș Tudorașcu) care împart acest rol, din rațiuni de siguranță de-a lungul stagiunii, eu văzându-l pe primul. Este admirabilă dăruirea cu care un băiat de 12 ani se implică într-un asemenea proiect, familiaritatea cu care se mișcă pe scenă, probabil dobândită anterior acestui proiect, echilibrul cu care, într-un interviu, vorbește despre teatru, școală și propriul viitor. Aceeași sobrietate cu care apare pe scenă, ca atunci când un copil vrea să fie serios ca un matur. El nu zâmbește - singura clipă este când, motivând o propunere de amânare, invocă maturizarea și arată spre sine -, nu se alintă, nu se joacă, este un om serios. Dramatizarea, din motive practice, transformă scena sacrificării curcanului, pentru care copilul se oferă cu entuziasm, în solicitarea tranșării acestuia, păstrând replica sorei: "criminal o să iese din ăsta". Sau, așa cum replica finală impune, un judecător care nu știe decât să condamne, neînțelegând omul.
Copilul este martorul întâmplărilor și notează mereu într-un carnet cu coperți roșii, este profetul care caută să îndrepte lumea. Titus Popovici îl cita pe Isaia, Daniel Oltean înmoaie tonul.
"Să ne vedem în altă seară, [...] și atunci o să vă spun adevărul. Trebuie să alegi oamenii și apoi să faci ceva împreună cu ei. Eu vă aleg pe voi, dar nu în seara asta".
E drept că puritatea de copil îngăduie severitatea judecății, ceea ce Titus Popovici ignoră, alterând atitudinea adolescentului. La Sorin Militaru, puritatea pare insuficientă în a înțelege oamenii, nefiind, totuși, instanța absolută. Și asta se vede la final. Secvența descoperirii soldatului ucis, prezentă în carte cu o doză mare de enigmatic, inclusiv cu impactul unei declarații de crimă în spovedania adolescentului, pe scenă se rezumă la preluarea pistolului, ca în joacă, pistol ce își pierde urma. Ca un detaliu secundar, în Moartea lui Ipu soldatul german îi dădea copilului pistolul său, fără gloanțe, să se joace, dar îi impunea să nu apese pe trăgaci nici în gol, motivând că-i strică mecanismul. Titus Popovici a reluat subiectul în scenariul pentru Puterea și adevărul, acolo tensionând puternic scena prin uitarea unui glonț pe țeavă și copilul îndreptând arma chiar spre unul dintre personajele principale. Altfel, în spectacol, și relația căpitanului este marcată de proteguire și plăcerea jocului, fie și de-a milităria.
Alexandru Cazan face un rol bun, cu un zâmbet reținut, o dozare a gesturilor, cu un calm aproape bonom vizavi de grupul de oameni pe care, aparent, îi cântărește dintr-o privire. Avem, desigur, și gagul sincronizării așezării pe scaune, punctând cu acid servilismul gazdelor, un strop de comic, unul necesar pentru ansamblu. Comic senin, doar o dată grosier, cât și, adesea, cu un perceptibil ecou din O scrisoare pierdută. Altfel, mi s-a părut că simt la actori ipostaze din Revizorul, montarea de anvergură a lui Radu Tudosie.
Desigur că focalizarea este pe întregul comportament al grupului care, pentru a-și salva viața, apelează la Ipu. Sensul moralizator este evident, deși eu am rezervă privind polarizarea alb-negru, purtând amprenta ideologică. Povestea e de privit dincolo de șablonul bogatului fără inimă versus săracul cu suflet mare. Ce face un grup de oameni nevinovați pentru a se salva? Teoretic, ei apelează la cel care poate să dea un indiciu. La rândul său, Ipu refuză ipotetica identificare a criminalului - pentru că, dincolo de aparența uniformei și a contextului istoric, e vorba de o crimă - sub blamul vechi exprimat printr-un cuvânt cu conotații negative: a pîrî. Deși, în absolut, a face dreptate presupune a acuza, a identifica făptașul. Abia aici intervine partea frumoasă a lucrurilor, când Ipu nu are puterea de a privi în ochi vinovatul, preferând sacrificiul de sine. Nimic pentru sine, totul pentru ceilalți: pentru unii viața, inclusiv pentru criminal, pentru alții promisiunea unui trai decent.
Sorin Militaru alege să estompeze tot ce ține de imaginea cuplului Ioan - Margareta, respectiv cumnatul și sora copilului, punând întreaga miză pe negocierea salvării. Altfel, desigur, ponderea cuvintelor și gesturilor, e de partea acestora. Decantând, cel mai dramatic personaj este Margareta, interpretat de Corina Vișinescu. Poate un pic prea tare, mergând pe linia generală a negativării intelectualilor satului, conferă forță unei femei care luptă pentru a-și asigura o viață mai bună, ridicându-se de jos, care face eforturi, care s-a lovit de limite. Deși Titus Popovici include scene idilice, în cuplul celor doi, de-a dreptul cu mirare pentru linia cinică a autorului, pe scenă vedem puține gesturi ca atare între Margareta si soțul său. Dar cu atât mai elocvente, chiar de sunt când ea își gestionează iertarea pentru criza de sinceritate violentă. Corina Vișinescu este o forță, practic ea impune ritmul și energia scenelor. Propune un personaj memorabil, semnalează necesitatea unui rol de anvergură. Cuplul cu Daniel Cergă funcționează bine prin polaritatea diferită. Un joc bun al acestuia, cu tăceri care atrag atenția asupra funcției preotului, cu judecată și cu blândețe.
Mihai Sima se dovedește din nou un actor care se mulează pe o anumită tipologie. Revăzându-l după Osip, din amintintul Revizorul, este natural în orice ipostază, rămâne în limitele omenești. Stelian Roșianu, și el cu același antecedent de scenă, de data asta încadrat în grup, caută să ilustreze un doctor cu alură de modernitate, prin costumație și stil, cu câteva gaguri. Se distinge cu un mic ton rebel. Simona Codreanu este o apariție de coloratură, inedită consoartă de notar, jucând cumva - dificil din cauza vârstei copilului - îmbrățișarea ce nu mai are semnificația de la Titus Popovici, ca parte a unei secvențe deloc inocente și adăugând un minus la comportamentul naratorului. Andrada Dobre se supune posturii de umbră a doctorului, cu o singură izbucnire de revoltă și mâhnire, o prezență stilată. Grupul intelectualilor satului e coerent, unitar în atitudine.
În umbră, grupul oamenilor de condiție modestă. Mai mult siluete, voci sporadice, intervin în momente fundamentale din ciclul vieții și al morții. Este spectaculoasă fiecare intervenție a Oanei Liciu Gogu, bocitoare despre care zici că-i ruptă din sudul Olteniei, care pornește și se oprește la un simplu gest, care comută prompt pe alt text, gata să improvizeze inspirat, la dorința comanditarului. Oana Crișan are și ea momentele de vizibilitate duioasă, contribuind la desăvârșirea portretului de om bun al lui Ipu. Un personaj complicat, dificil de conturat în toate detaliile sale. Daniel Oltean îl recompune din proza originară, îi rescrie partitura, mai aproape de un om afectat de handicapul de mișcare decât de judecată. Ciprian Vultur, actorul invitat, alături de Stelian Roșianu, are o sarcină deloc ușoară, în ciuda sau poate tocmai datorită polarizării simpatiei și antipatiei din structura textului. Ca o fostă cătană la împăratu', ca un pescar ce și-a luat menirea în serios (îi explică repede copilului că peștele trebuie prins), una nu doar pentru sine, împărțind totdeauna rodul acestei activități, postură din care te poți apropia cu gândul de simbolismul religios.
Altfel, după acceptarea rapidă a sacrificiului, Ciprian Vultur devine sprinten în judecată, ca un țăran isteț ce nu se lasă păcălit de lumea deloc generoasă. Repetatele sale "Nu vă cred!", amintind de Moș Ion Roată, împing, gradual, acțiunea. E drept că nici sabia timpului nu pare să stea deasupra mesenilor (abia într-un târziu - în ultima clipă - realizează asta), nici spectrul împușcării nu-i marchează prea mult. Nici mesenii nu se simt suficient de speriați, nici Ipu nu are vreun fior, poate unde tocmai simularea slujbei de înmormântare având un rol. Și dacă tot se simte un aer de Sud în mica societate de pe scenă, mă gândesc că, prin finalul poveștii, Ipu e aidoma celui care, conform unui ritual de pe aici, își face propria pomenire cât încă e în viață.
Momentul de profunzime, de poezie, este cu Ciprian Vultur în buza scenei, cu o singură lumină pe el, jucându-se cu o pană, reflectând la ființele cu aripi.
"Doamne, așa e că tu ești al nostru? Că tu ești al păsărilor?
Ți-ai făcut îngeri cu aripi și după aia ai făcut păsările.
Că și tu ai aripi, Doamne!
și după chipul și asemănarea ta numai păsări puteai face
om cu aripi nu s-a pomenit
și nici nu le merită.
Copilul ăsta, Doamne!, ai grija de el!
ăsta are aripi
nu-l lăsa, Doamne!, să aiba gânduri rele
și-acum îngăduie-mi să vorbesc cu păsările tale
că-n grija lor e și sufletul meu până să ajung la tine."
Rugăciunea încheiată, Ipu pare aidoma personajului din basme, se leapădă de hainele vechi, pentru altele noi, și intră în arenă. Spotul ce-i fusese rezervat se stinge, lumina se deschide pe toată scena, spre grupul mesenilor care-l întâmpină mieroși, cu entuziasmul datorat presimțirii propriei lor salvări. Ca prin farmec, modificarea luminii schimbă și culorile cu care percepem costumația lui Ipu. Parcă se schimbă de haine, brusc. Wilhelmina Kuron Bekesi, care semnează scenografia, propune o imagine, de ansamblu, ambivalentă: cu detalii clar plasate în 1944, dar și cu elemente ieșind de pe axa timpului. Ipu este mai degrabă un personaj alegoric, hainele sale, chiar și când se vor fade, ale celui ce robotește în curtea preotului, tot sunt proaspete. Simona Codreanu și Andrada Dobre apar în postúri cu nuanțe retro, Corina Vișinescu este mai degrabă în cea a unei tragediene. Între detalii, dacă doctorul toarnă invitatului neamț din rachiul făcut de el, ulterior, pe masă tronează roșul sângeriu al vinului, multiplicat pentru fiecare, pecetea tranzacției de viață și de moarte. Și toarnă, desigur, notarul. În plan secund, oglinzi, menite să ajute vizibilitatea pentru personajele ce stau cu spatele la public dar și, simbolic, adresate nouă, ca spectatori. Comeseni, într-un fel sau altul.
Echipa de creație include, absolut remarcabil, un compozitor pentru o muzică originală: Ovidiu Iloc. Un nume important în muzica de teatru, scriind partituri pentru foarte multe spectacole, preponderent în Ardeal, deschis experimentului și reflexivității, propune pentru Moartea lui Ipu o muzică însoțitoare, de un dramatism deloc redundant, percepută drept cadru natural. Universul sonor devine de-a dreptul material. Pentru a încheia emoționant, cu un colind vechi, de cătănie,
"Dalbe flori, de sărbători, / Nu s-aud colindători, / Cum erau, de alte ori, / De cu sară, până-n zori. / Triste sunt fecioarele / Că și-au tors fuioarele, / Și-și așteaptă mirele. / Dar mirele nu mai vine, / Că-i plecat în țări streine."
Ipu, ce și-a pus cămașa înflorată, în centrul grupului ce-l pregătise pentru ispășirea lor, cu grupul de umbre în plan secund, în picioare. Aceștia, cu pălăriile trase pe ochi, ascunzând identitatea, dar oferind vederii un gest multiplicat după tragedia Charlie Hebdo, ținând să ne amintească responsabilitatea comună "Și eu sunt Ipu". Tricourile, caligrafia, mi-au amintit dramaticele valuri ce au afectat teatrul din Petroșani, când actorii, trup și suflet alături de managerul lor de atunci, au afișat un același mesaj de solidarizare. Fără reușită, iar urmele cutremurului se simt.
Altfel, tragedia se arată abia în ultima clipă, când Ipu se vede refuzat de soartă și plânge în euforia generală de după fuga soldaților germani. Deșarte sunt, pentru el, actele pe care le negociase, atâta vreme cât sacrificiul său nu mai are loc. Dar nu plânge singur. Cele trei femei, care toată seara au sperat să scape pe seama lui, acum îl însoțesc în tristețe, chiar dacă, cel mai probabil, din motive diferite, după toate cele spuse între ei. Și, totuși, personajul Corinei Vișinescu, Margareta, care la început a ținut să arate tuturor repulsia pe care i-o trezește Ipu, ajunge să-și plece capul pe umărul său, la colind, și să-l atingă, duios, în prima clipă a veștii eliberatoare. Pentru a rămâne cu privirea coborîtă, cu mâna pe pântecul ce anunța o naștere.
Și de la acest tablou atenția ne e abătută spre chipul rece al copilului (vorbele sorei lui capătă brusc sens premonitoriu) care enunță verdictul crud: "Atunci i-am condamnat pe toți la moarte".
Cruzime de copil, caz nefericit, pe care-l poți privi în cheia indivizilor, grupurilor, generațiilor Robespierre-iene, sau de trimis divin, caz tragic, și el greu de asumat până la capăt.
Teatrul Dramatic Ion D. Sîrbu, Petroșani
Moartea lui Ipu
dramatizare de Daniel Oltean
după Titus Popovici
Regia: Sorin Militaru
Scenografia: Wilhelmina Kuron Bekesi
Compozitor: Ovidiu Iloc
Distribuția: Matei Șchiopu (Copilul) / Rareș Tudorașcu (Copilul),
Ciprian Vultur (Ipu),
Corina Vișinescu (Margareta),
Daniel Cergă (Părintele Ioan),
Stelian Roșian (Doctorul Bunu),
Mihai Sima (Notarul Meliuță),
Simona Codreanu (Clara),
Andrada Dobre (Ana),
Alexandru Cazan (Comandantul Walter),
Oana Liciu-Gogu (Floarea Toia zisa Fogmegoaia),
Corul: Dorin Ceagoreanu (Șeful de post),
Sergiu Fîrte, Izabela Badovics, Nicoleta Niculescu,
Oana Crișan (Sora lui Ipu),
Radu Tudosie, Laurențiu Vlad, Cliuța Șușu.
Foto: KLU Photography