martie 2022
Antigona
Povestea e cunoscută. După moartea lui Oedip, fii lui, Eteocle și Polinice, născuți din păcatul știut, domnesc cu rîndul la Teba. Eteocle, însă, refuză să cedeze tronul la timpul legiuit, așa că Polinice se exilează și revine cu o oaste cu care încearcă să supună Teba. În războiul care urmează, mor amîndoi frații. Noul rege, Creon, fratele Iocastei, mama și soția lui Oedip, deci unchiul celor doi frați, decide să-l înmormînteze cu onoruri pe Eteocle, care-și apărase țara, și să batjocorească trupul lui Polinice, ca pedeapsă pentru că s-a ridicat împotriva poporului său. Antigona, una dintre surorile lor, se răzvrătește și-și îngroapă după datina impusă de zei fratele. Drept care Creon o condamnă la moarte, fără să țină seamă de sfaturile înțelepte ale fiului său, Hemon, logodit cu Antigona. Sentința e îndeplinită, ca urmare Hemon își ia viața, iar Creon înțelege, vai!, mult prea tîrziu, că a greșit înfruntînd zeii.

Tragedie antică? Da, e scrisă de Sofocle acum aproape 2.500 de ani. Are ea nevoie de actualizări și aduceri la zi (un Creon ofițer nazist sau, mai nou, rus, de exemplu) ca să înțeleagă ceva spectatorul din zilele noastre? Cu siguranță, nu. Din păcate, conflictul e înfiorător de contemporan. E vorba despre curaj, despre loialitate, despre dragoste, despre suferință și destin asumate, despre orgoliu nemăsurat, despre revoltă și îndreptățirea ei, despre veșnica problemă a raportului dintre tradiție (lege divină, morală superioară, spuneți-i cum vreți) și legea dată de oameni, despre legitimitatea puterii unuia asupra celorlalți.

În versiunea scenică a Mirelei Năstăsache (un decupaj după traducerea clasică a lui George Fotino), textul sună minunat, într-o limbă română fluentă, deloc arhaizantă, modernă, dar și lipsită de stridențe și de expresii prea contextuale, o limbă care se potrivește bine cu rostirea cadențată, incantatorie pe care a impus-o regizorul Stathis Livathinos, format la școala lui Lev Dodin, un nume de referință în regia de azi din Grecia și nu numai.

Spectatorii văd întîi o scenă goală, întunecată, cu un perete de fundal albastru închis, în fața căruia sînt atîrnate, la înălțime, mai multe scaune desperecheate, în diverse poziții. Aduce un pic cu imagini din spectacole de Bob Wilson. E un spațiu incert, instabil în care se poate întîmpla orice. Intră Antigona care își caută sora, pe Ismena. Dialogul lor expune întreg conflictul și o anume secvență în care ele, îmbrățișate, înaintează legănîndu-se ritmic, dureros de lent, pe sunetele unei tobe aflate în culise, oferă cheia spectacolului: e un ritual de înmormîntare, un bocet. Toba și clapele vor ritma, de altfel, întreg spectacolul (compozitori Daniel Jinga și Constantin Aolăriți, interpretare live: Constantin Aolăriți (tobă) și Iulian Ochescu (pian) - fiul lui Florin Ochescu și al Silviei Dumitrescu).


După acest preambul în care Antigona și-a făcut cunoscute intențiile, scena se umple: scaunele coboară, actorii intră și devin cor (poartă măști chirurgicale negre, et pour cause, pe care și le dau jos doar cînd intră în pielea personajului; toți au roluri individuale, toți participă la cor). Povestea se deapănă, alternînd scenele colective, de cor, unele rostite într-o cadență cîntată, cu scene de dialog sau monolog.

Nu e un spectacol de trupă, individualitățile sînt bine și atent marcate, dar și colectivul funcționează perfect. Evident că, din scriitură, din decupajul textului, unele personaje au mai puține intervenții: e cu atît mai de apreciat devotamentul și profesionalismul cu care toți actorii participă. Tenebroasă, speriată, sufocată de conformism și cu o unică încercare de revoltă e Ismena Silvanei Negruțiu; disperată, frizînd nebunia apare într-o scurtă scenă Ioana Macaria (Euridice, soția lui Creon); cu replici scurte (dar importante, pentru că dacă nu sînt date exact la timp strică totul) intervine din loc în loc Maria Vârlan.

Un monolog ofertant are Adrian Ciobanu, paznicul peste care cade năpasta de a-i aduce lui Creon vestea nesocotirii ordinului său. Sînt impecabile rostirea lui Ciobanu, naturalețea interpretării, felul cum își adaptează vocea și gesturile, postura (forma fizică a lui Ciobanu e de invidiat) ca să întruchipeze un om simplu, aflat într-o situație limită, înspăimîntat, încercînd să se disculpe. Și e de reținut schimbarea de atitudine în a doua sa scenă, cînd, victorios, i-o aduce lui Creon (Cornel Scripcaru) pe Antigona (Andreea Bibiri).

Adrian Ciobanu

Lucian Ifrim se achită foarte bine de cele două intervenții substanțiale pe care le are, ca Mesager. El descrie, povestește, comentează, e reflexiv cînd enunță considerații generale, sensibil evocă ororile războiului, iar vocea sa calmă, din care răzbate totuși tensiunea, creează contrapunctul necesar cu nebunia din jur.

O compoziție aparte face Constantin Dogioiu, în bătrînul proroc Tiresias, cel care încearcă să-i domolească mînia lui Creon și sfîrșește prin a-i prezice dezastrul. Jocul lui Dogioiu este asumat în contrast cu al celorlalți actori, intonațiile lui alunecă fățiș înspre clovnerie-nebunie, ceea e perfect coerent cu datele personajului. O propunere curajoasă, riscată, care îi iese însă foarte bine.

Cornel Scripcaru și Constantin Dogioiu

Un monolog lung, greu are de spus Lari Giorgescu (Hemon), cînd își înfruntă tatăl. Textul e o lecție de diplomație și de rectitudine morală. Hemon începe prin a-și afirma supunerea față de povețele înțelepte ale tatălui, apoi își schimbă pe nesimțite atitudinea, devine altul și începe să-și expună ideile chibzuite, raționale, pline de bun-simț, iscate din dragoste pentru Antigona și din respect pentru legea divină, idei care sînt tot atîtea atacuri la adresa tatălui. Lari Giorgescu are o dicție impecabilă, modulațiile vocii sale acoperă întreaga gamă de la implorare la amenințare, joacă într-o tensiune tot timpul controlată, extrem de greu de atins și de susținut, pentru că pornește de undeva foarte de sus, umple efectiv scena - lucru deloc la îndemînă cînd partener îți e Cornel Scripcaru.

Cornel Scripcaru și Lari Giorgescu

Cornel Scripcaru. E greu de scris despre jocul lui, pentru că trebuie să folosești numai superlative. Personajul creat de el e un autocrat contemporan, misogin, convins că numai el deține adevărul. Dar nu doar atît: e un fanatic care crede că doar el interpretează corect voința zeilor, crede sincer în ceea ce spune, ceea ce-l deosebește fundamental de majoritatea celor de azi: e salutar faptul că nu s-a lăsat ispitit de facilul referirii la vreun prea cunoscut politician sau șef de stat. Începînd din prima sa scenă, în care își expune, sfătos, filosofia politică, și pînă în scena dialogului cu Tiresias, personajul lui Scripcaru e un stăpîn sigur pe el și pe dreptul și dreptatea sa, siguranță dusă pînă la agresivitate. În schimb, în final, cînd află deznodămîntul fatal, personajul se transformă, devine vulnerabil, un biet om lovit (de soartă, de el însuși: nu mai contează) care-și plînge fiul. Scripcaru etalează și aici un joc sobru, construit pe modulațiile vocii, pe o frazare coerentă și firească susținută de gestică și mișcare corporală adaptate cuvîntului. Sînt greu de uitat scena finală, cea în care-și jelește fiul și soția, disperarea din vocea lui, mișcarea mîinilor care lovesc țeasta acum plecată. Cum nu-l văd juriile UNITER pe acest uriaș actor?

Antigona e Andreea Bibiri. Personajul creat de ea este o iluminată fanatică, o ființă a cărei tărie morală ieșită din comun se aliază cu o raționalitate tăioasă. O femeie care nu știe ce înseamnă jumătatea de măsură (un prim moment de ezitare are Ismena, și e de ajuns ca să fie repudiată). În scena confruntării cu Creon, în care Antigona se simte diminuată și ca femeie, Bibiri răspunde cu un dispreț suveran la adresa lui Creon și a bărbaților în general, temă în care excelează (în direcția asta, e de nedepășit performanța ei din O femeie singură, de Dario Fo, la Teatrul de Artă). Cu excepția acestei scene, Bibiri își lipește de față o mască a extazului mistic (ochi luminoși, calzi, rostire către transă) care culminează în bocetul final (bocet, pentru că nu e nimeni altcineva care s-o poată jeli). Se simte în atitudinea ei, în felul cum lasă să iasă cuvintele, o înspăimîntătoare forță lăuntrică. În scena ei finală, actrița e efectiv transfigurată. Nu știu dacă asta au vrut regizorul și actrița, însă interpretarea ei copleșește și sperie, îngheață, e greu să-i ții partea pînă la capăt, și complică foarte mult lucrurile: nu se mai înfruntă un personaj bun cu unul rău, ci doi fanatici din același aluat, aflați întîmplător pe poziții diferite.

Andreea Bibiri

Andreea Bibiri a avut șansa să primească acest rol atunci cînd încă îl poate juca: va rămîne, în teatrul românesc, o Antigona de referință (la fel cum Sonia ei din spectacolul lui Yuri Kordonski e un reper pentru montările cu Unchiul Vanea).

Scenografia și costumele (Maria Miu și Nina Brumușilă) creează ambianța întunecată, tensionată potrivită cu viziunea regizorală. În afară de scaune, mai avem o fosă care întruchipează grota-mormînt a Antigonei și un palton ponosit, căci sîntem după război, care ține loc de cadavru. Personajele sînt îmbrăcate în haine fără determinare de loc și timp, care evocă mantale sau uniforme militare, pantaloni obișnuiți și bocanci la bărbați, rochii lungi pentru femei, în culori întunecate - doar Creon poartă, pe sub mantaua și vesta cenușii, o cămașă albă.

E o bucurie să vezi asemenea actori la lucru. Regizorul Stathis Livathinos a construit un spectacol dens, cu un ritm susținut de la început pînă la sfîrșit, cu o mișcare scenică gîndită astfel încît să nu împiedice rostirea, dîndu-i spectatorului posibilitatea să poată urmări toate nuanțele textului.

Nu există liber arbitru, s-a zis, în teatrul antic: destinele oamenilor sînt manevrate, cinic adeseori, de zei. Există, totuși, liber arbitru, pentru că oamenii sînt cei care interpretează semnele voinței divine. Iar interpretarea voinței divine înseamnă, de cele mai multe ori, politică. Ceea ce lectura lui Livathinos transmite cu asupra de măsură, e una dintre mizele ei majore. E, neîndoielnic, o interpretare apăsat politică a textului lui Sofocle, una despre ale cărei valențe se poate discuta mult și cu folos. E deci și un spectacol politic, dar nu unul direct, primitiv, la prima mînă, ca un articol de ziar, ci într-un mod subtil, mediat, așa cum cred că trebuie să fie teatrul adevărat.

Îndrăznesc să spun că această Antigona e, acum mai ales, un spectacol extrem de necesar. Născut greu, din pricina pandemiei, cu o, practic a doua premieră în 2022 (pentru că și distribuția s-a schimbat față de reprezentațiile din 2020), spectacolul lui Livathinos e o mare izbîndă a Teatrului Bulandra.

(foto: Cosmin Ardeleanu)



De: după Sofocle Regia: Stathis Livathinos Cu: Andreea Bibiri, Anca Androne / Silvana Negruțiu, Cornel Scripcaru, Alin State / Lari Giorgescu, Constantin Dogioiu, Ana Ioana Macaria, Adrian Ciobanu, Lucian Ifrim, Maria Veronica Vârlan

0 comentarii

În programul cultural

Teatrul Bulandra-Ciulei
25.02.2023 19,00

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus