Însă, la o privire mai atentă, semne rău-prevestitoare încep să se ițească. Decizia lui Damien de a înota este neanunțată, cam repezită, și îl sperie pe copil. Soția îi aruncă priviri îngrijorate pe plajă ca și cum s-ar aștepta să se întâmple ceva rău, iar în drumul spre casă este excesiv de atentă la reacțiile sale. Iar atunci când începe să picteze, privirea lui devine febrilă și nu anunță nimic bun.
Turcoazul apei, atât de atrăgător la început, este păstrat și transferat ca o constantă în tot restul filmului. La început nu realizezi ce anume te apasă. Pentru că acțiunea se petrece undeva într-un orășel meridional, tot aștepți ca secvența următoare să fie însorită. Însă, așteptările sunt amânate consecvent, iar culorile reci, nenaturale în acest decor, încep să te facă să te simți inconfortabil.
Mental, dai vina pe directorul de imagine. Dar pe la jumătatea filmului afli explicația chiar din gura lui Damien, deja afectat de boală: "Sunteți gri. Tot acest gri, culorile reci mă deprimă". Înțelegi că acest ecleraj și filtrele utilizate sunt deliberate pentru a exprima un gri-albastru rece, apăsător, legat organic de involuția psihică a lui Damien.
Relația dintre dezechilibrul mental și creativitate trimite la ideea exploatării creative a nebuniei. Într-un alt secol, în care boala mintală ar fi fost considerată un dar al zeilor pentru muritorii care caută nemurirea, probabil am fi avut o poveste despre împlinirea pentru artă. Ceva gen viața lui van Gogh.
Aici și astăzi boala e privită ca suferință, iar Joachim Lafosse privește nu doar pătimirea maladivă a creatorului, ci se concentrează și asupra impactului acesteia asupra țesutului social din jurul său.
Pe măsură ce boala înaintează și consecințele acesteia devin evidente, perspectiva soției preia prim planul. Soția care se chinuie să păstreze siguranța familiei în fața provocărilor bolii soțului său devine adevărata eroină. Ea este mereu gata de jertfă, dar oscilează între dragostea și devotamentul către soțul ei și adoptarea celor mai bune decizii pentru viitor. Leïla Bekhti dă viață unui personaj feminin ferm, pe alocuri sfâșietor, dar mereu dedicat binelui familiei sale. Lupta ei nu este niciodată o deznădejde disperată, ci un proces continuu, înverșunat, de decizii, de depășiri, de asumări.
Astfel, regizorul și scenaristul Joachim Lafosse explorează alegerile lui Damien și mai ales pe cele ale soției sale dintr-o perspectivă mai degrabă clinică și socială decât artistică sau psihologică. Neliniștiți / Les intranquilles exprimă empatie față de suferința psihică, dar refuză tradiția exploatării bolii artistului în folosul plăcerii estetice a clienților, actuali sau viitori. Arta încetează să fie ceva supra-uman, un Moloh pentru care niciun sacrificiu nu este prea mare, ci este readusă cu picioarele pe pământ, ca o exprimare a omului întreg la minte, funcțional în comunitatea sa.