aprilie 2022
Les intranquilles
Damien (Damien Bonnard) este un bărbat puternic. Încrezător în sine, duce viața la care alții doar visează. Se plimbă cu barca împreună cu băiețelul său (Gabriel Merz Chammah) pe o mare turcoaz perfectă. Între două vârste, dar încă puternic, înoată din larg până la mal, iar copilul vine singur cu ambarcațiunea. Pe țărm, îi așteaptă soția sa iubitoare (Leïla Bekhti) și se îndreaptă toți trei - imagine vie a familiei perfecte - către o casă de vacanță boemă. Aici, aflăm și că Damien este un artist de succes, un pictor care nu doar că își vinde foarte bine lucrările de artă abstractă, dar primește și avansuri generoase de la galeristul său.

Însă, la o privire mai atentă, semne rău-prevestitoare încep să se ițească. Decizia lui Damien de a înota este neanunțată, cam repezită, și îl sperie pe copil. Soția îi aruncă priviri îngrijorate pe plajă ca și cum s-ar aștepta să se întâmple ceva rău, iar în drumul spre casă este excesiv de atentă la reacțiile sale. Iar atunci când începe să picteze, privirea lui devine febrilă și nu anunță nimic bun.

Turcoazul apei, atât de atrăgător la început, este păstrat și transferat ca o constantă în tot restul filmului. La început nu realizezi ce anume te apasă. Pentru că acțiunea se petrece undeva într-un orășel meridional, tot aștepți ca secvența următoare să fie însorită. Însă, așteptările sunt amânate consecvent, iar culorile reci, nenaturale în acest decor, încep să te facă să te simți inconfortabil.

Mental, dai vina pe directorul de imagine. Dar pe la jumătatea filmului afli explicația chiar din gura lui Damien, deja afectat de boală: "Sunteți gri. Tot acest gri, culorile reci mă deprimă". Înțelegi că acest ecleraj și filtrele utilizate sunt deliberate pentru a exprima un gri-albastru rece, apăsător, legat organic de involuția psihică a lui Damien.

Relația dintre dezechilibrul mental și creativitate trimite la ideea exploatării creative a nebuniei. Într-un alt secol, în care boala mintală ar fi fost considerată un dar al zeilor pentru muritorii care caută nemurirea, probabil am fi avut o poveste despre împlinirea pentru artă. Ceva gen viața lui van Gogh.

Aici și astăzi boala e privită ca suferință, iar Joachim Lafosse privește nu doar pătimirea maladivă a creatorului, ci se concentrează și asupra impactului acesteia asupra țesutului social din jurul său.

Pe măsură ce boala înaintează și consecințele acesteia devin evidente, perspectiva soției preia prim planul. Soția care se chinuie să păstreze siguranța familiei în fața provocărilor bolii soțului său devine adevărata eroină. Ea este mereu gata de jertfă, dar oscilează între dragostea și devotamentul către soțul ei și adoptarea celor mai bune decizii pentru viitor. Leïla Bekhti dă viață unui personaj feminin ferm, pe alocuri sfâșietor, dar mereu dedicat binelui familiei sale. Lupta ei nu este niciodată o deznădejde disperată, ci un proces continuu, înverșunat, de decizii, de depășiri, de asumări.

Astfel, regizorul și scenaristul Joachim Lafosse explorează alegerile lui Damien și mai ales pe cele ale soției sale dintr-o perspectivă mai degrabă clinică și socială decât artistică sau psihologică. Neliniștiți / Les intranquilles exprimă empatie față de suferința psihică, dar refuză tradiția exploatării bolii artistului în folosul plăcerii estetice a clienților, actuali sau viitori. Arta încetează să fie ceva supra-uman, un Moloh pentru care niciun sacrificiu nu este prea mare, ci este readusă cu picioarele pe pământ, ca o exprimare a omului întreg la minte, funcțional în comunitatea sa.



Regia: Joachim Lafosse Cu: Leïla Bekhti, Damien Bonnard, Luc Schiltz, Larisa Faber, Joël Delsaut, Elsa Rauchs

0 comentarii

În programul cultural

Cinemateca Union
25.05 15,00

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus