De-a tata și de-a mama în vreme de război - Povești de familie

După spectacolul montat de Vlad Cristache la Teatrul "Maria Filotti" din Brăila în 2011, respectiv producția din 2021 a Teatrului "Tony Bulandra" din Târgoviște în regia Cătălinei Baciu, textul dramaturgei Biljana Srbljanović, Porodične priče sau Povești de familie, ajunge pe scena independentă din București, în montarea regizoarei Tania Brighidin la Teatrul Nou.
 
 O alegere repertorială cel puțin interesantă având în vedere contextul socio-politic al acestei perioade, care a alertat o bună parte a populației de la noi din țară în a condamna și a reaminti de un alt episod recent din istoria beligerantă a acestei părți de continent: Războiul din Kosovo și mai precis bombardamentele din Iugoslavia.

Întreaga desfășurare scenică pornește de la convenția jocului de-a familia pe care personajele îl inițiază și prin care se imersează în mod mimetic în realitatea haotică a ultimului deceniu din secolul XX, însă unica realitate pe care o cunosc și care li se pare firească. O frescă a unei societăți aflate în plină criză, joaca celor trei - Milena (Ștefana Ionescu-Derzeu), Voin (Cristian Ioniță) și Andria (Alexandru Petcu), scoate la iveală o sumă de comportamente deviante care nu stârnesc în aceștia niciun fel de reacție de revoltă, ci mai degrabă este totul tratat într-o manieră degajată. Se poate observa, totodată, modul în care acest tip de conduită este pasat de la o generație la alta: tratamentul misogin pe care "tatăl" îl aplică "mamei" (aflați în rolurile lor) este taxat întru început în momentul în care "fiul" îl replică, dar mai apoi este aprobat și chiar încurajat. Rutina acestora - pentru că există deja o continuitate, în care partiturile sunt deja stabilite - este însă stingherită de apariția unui al patrulea personaj (Iulia Alexandra Neacșu), incapabilă să interacționeze verbal cu ceilalți, astfel încât ajunge să fie dezumanizată și tratată așijderea unui animal de companie - scena de final fiind revelatoare în acest sens, în care muțenia este o cauză directă a unei traume rezultate de daunele umane provocate de bombardamentele menționate anterior. Regăsim aici și o critică voalat livrată și îndreptată împotriva concepției asupra sărăciei și a retrogradării sociale a celor care o trăiesc.

Specificitatea permanentă pe care o are jocul celor trei este redată și de modul fragmentar în care universul narativ se manifestă, prezentând o suită de povești caleidoscopice și asumate inconștient de fiecare dată ca o manieră de a oglindi cutumele pe care cei mai tineri și le însușesc, conducând invariabile la un final tragic (diversificat ca formă, dar coincident ca semnificație). De altfel, cu fiecare ramă succedată, convenția se îngustează și se confundă cu o realitate acaparantă și vie, în care ceea ce inițial doar se pretindea a fi veridic ajunge să-și aroge pretenția de certitudine, fiind inițial întrerupte de intervenții sporadice ale personajelor care ajung în final să se disipeze. Zburdălniciile condiționate, dar naive, se transformă atât în scene crunte care conturează violența la care "fiul" este supus de către "tată", ajungând mai apoi să aibă repercusiuni cutremurătoare, cât și în momente cruciale care au să contureze istoria unei națiuni, precum protestele împotriva lui Slobodan Milošević sau fuga către-un Occident mai generos.

Atmosfera tensionată pe care regizoarea reușește s-o impună spectacolului este amplificată și de munca celor doi scenografi, Marius A. Stănică și Mădălina Matei, în primul rând prin multitudinea de lanțuri cu care îmbracă atât scena, cât și restul încăperii, ca niște protuberanțe care amintesc în subconștient de scrâșnetul lanțului care lovește podeaua din lemn. În al doilea rând, prin felul în care decorează scena (sumară, dar suficientă) și îi îmbracă pe actori, oferindu-le astfel credibilitate înaintea spectatorilor, astfel încât impactul evenimentelor posterioare este mai intens.

Povești de familie este un spectacol aflat încă la început, dar care beneficiază de o distribuție bună, echilibrată, omogenă din punct de vedere al chimiei scenice. De asemenea, cu o regie precisă, care își înțelege obiectivul și care nu se risipește printre multiplele piste care se ivesc pe parcurs, ci se menține riguroasă în modul său de-a-și exprima intențiile, dublată de scenografia sincronă. Mai rămâne doar ca spectacolul să își continue creșterea și maturizarea adecvată potențialului pe care îl are și care este încă departe de a fi atins, aidoma spațiului în cadrul căruia a fost produs.

Povești de familie
de Biljana Srbljanović /  traducere: Ștefan Forir
regie: Tania Brighidin
cu: Cristian Ioniță, Alexandru Petcu, Ștefana Ionescu-Derzeu, Iulia Alexandra Neacșu
scenografie & costume: Marius A. Stănică și Mădălina Matei / coregrafie: Cristina Maria Misirgic