National Gallery, Londra, 09.04.2022-31.07.2022
Capriciile neînțelese ale destinului au făcut ca prima expoziție pe care am văzut-o după (?) pandemie să fie... ultima pe care nu am văzut-o înainte. În primăvara lui 2020 aveam bilete la Roma, la splendida retrospectivă dedicată de Scuderie del Quirinale comemorării a cinci sute de ani de la propulsarea în legendă a lui Rafael. Între timp, peste noi s-a abătut urgia virală, expoziția și-a închis porțile, și le-a redeschis discret în vară, viețile noastre s-au schimbat, iar unul dintre cele mai puternice repere ale istoriei vizualității a fost măturat de urgențele sanitare ale planetei. 2020 era anul lui Rafael în artă, anul lui Beethoven în muzică. Istoria le-a refuzat prima pagină atunci când ar fi trebuit. Încearcă să o dreagă acum, ca noi toți, de altfel.
La doi ani distanță, exact pe 6 aprilie, ziua în care viața lui Rafael începe și se încheie rotund, biblic, antologic, luam parte la vernisajul pentru presă al expoziției post-omagiale orchestrate de National Gallery. Venerabila instituție londoneză a reușit imposibilul: să anuleze ceea ce pregătise pentru toamna lui 2020 și să recontracteze aproape toate împrumuturile pentru un 2022 mai relaxat, mai prietenos. Rangul ei impecabil i-o cerea, publicul aștepta, Rafael însuși o merita cu vârf și îndesat.
De-a lungul timpului, cred că la National Gallery am văzut cele mai multe mari expoziții temporare. De la Rubens în 2006 sau Renaissance Faces în 2008 la Leonardo în 2012 și Rembrandt în 2014, pinacoteca londoneză m-a obișnuit cu excelența referențială în ceea ce privește un asemenea demers. Am ajuns să compar toate celelalte expoziții prinse în marile și micile muzee ale lumii cu felul în care ele sunt puse în scenă, în operă și în valoare de acest muzeu unic și drag dincolo de cuvinte. Cum se articulează împrumuturile în jurul nucleului de opere locale, cum se coagulează comitetul de experți în serviciul unei teme sau unui nume, cum funcționează rotițele care pun în mișcare un asemenea angrenaj, de la sponsorship și asigurări, la concept curatorial, light design, comunicare, merchandising și memorabilia - expozițiile britanice ar trebui să fie studii de caz în manual.
Rafael nu se află prima dată în spotul de lumină. În 2004, pentru a concluziona alla grande o campanie de subscripție publică fără precedent, prin care galeria intrase în posesia miniaturalei Madone cu garoafa, Londra și lumea întreagă se perindaseră în expoziția Raphael. From Urbino to Rome. Erau evidențiați anii de formare ai maestrului, până la sosirea sa în Cetatea Eternă și începutul lucrărilor pentru marele șantier al lui Iulius al II-lea: Stanzele, Capela Sixtină și Basilica San Pietro. Acum, miza e mult mai ambițioasă: să ofere o imagine completă a activității fulminante a artistului, cu declinări în toate zonele în care el a excelat - pictură, desen, arhitectură, gravură, ornamentică, arte aplicate, arheologie. O veritabilă panoramă a douăzeci de ani cât alți cinci sute.
După cum sublinia Gabriele Finaldi, directorul National Gallery, cu această ocazie a fost inaugurat și noul spațiu expozițional al muzeului. Lucrările nu mai sunt masate în demisolul aripii Sainsbury, ci beneficiază de larghețea și prestigiul sălilor din corpul central. Inclusiv simbolistica treptelor e alta. Acum nu mai cobori, ci urci spre întâlnirea cu artistul. Una care, pentru mine, într-o zi în care nu l-am împărțit decât cu colegi jurnaliști, s-a petrecut scindat și într-o dinamică a mea, mai degrabă decât a momentului.
Nu pot (încă) să mă simt în largul meu în mulțime, chiar și cu peste 50% purtători de mască. Într-o sală cu aproape o sută de persoane, adunate să asculte cuvântul introductiv al amfitrionului și al curatorilor Matthias Wivel, David Ekserdjian și Tom Henry, simt lângă mine prezența fiecărui celălalt și îi intuiesc respirația. Așa că mă țin departe de grup. Asta îmi dă voie să instaurez propriul meu dialog cu lucrările. Sigur, mi-ar fi plăcut să ascult explicațiile lui Tom Henry, autor esențial în vasta bibliografie dedicată starului renascentist, dar... între poveștile lui și pe cele pe care mi le poate (re)spune Rafael însuși, le prefer pe acestea din urmă.
Expoziția de Londra e frumoasă. E canonică și cum nu se poate mai ortodoxă în discursul ei cronologic și exhaustiv. Începe cu... începutul (spre deosebire de mai somptuos garnisita ei omoloagă romană de acum doi ani, care, șocant, se deschidea cu 1520, anul morții). Începe cu un Rafael cuminte, iscusit, îndatorat manierei lui Perugino de a domoli orice emoție și de a o transforma în pictură agreabilă, muzicală, armonică. Londra are multe exemple din această perioadă: de la Visul cavalerului, pălmuța aceea de perfecțiune plastică, până la Răstignirea Mond, vastă, dar la fel de blândă, simetrică și decorativă. Între ele, gânditorul Sfânt Sebastian de la Bergamo și mărunții, dar atât de frumușeii Sfinți Mihail și Gheorghe de la Luvru. Rafaelul primei săli e Rafaelul primei tinereți, artist meseriaș, cu meșteșugul transparențelor și suavității cromatice la degetul mic, dar încă departe de emoție.
Odată cu accesul său smerit în high-life-ul florentin de la începutul veacului al XVI-lea, dialectica i se schimbă. Devine mai pregnantă, mai răspicată. Poate că imberbul din faimosul Autoportret de la Uffizi ne cere scuze de deranj, dar tablourile din această perioadă i-o iau înainte: Madona Terranova adusă de la Berlin, La Muta de la Urbino și, mai ales, atât de frumoasa, atât de ispititoarea Madonă cu palmierul, deplasată de la National Galleries of Scotland din Edinburgh. Tabloul acesta tondo (o soluție vizuală dragă lui Rafael) funcționează ca un portal prin care pătrundem pentru a fi martorii evoluției spectaculoase a artistului în doar câțiva ani. Rafael încalcă regula nescrisă și, la umbra lui Leonardo da Vinci, nu se ofilește, ci își împuternicește un limbaj din ce în ce mai articulat. Cu el se duce la Roma, cu el îl farmecă pe Iulius al II-lea, cu el își câștigă statutul de primul pictor al Renașterii înalte.
De la un tondo la altul: Madona Alba de la Washington, sculpturală și monumentală. Alături, mică, dar atât de vie, Madona Aldobrandini din colecția permanentă londoneză. Și, tot de acolo, flancat de două schițe, într-o încăpere ca un altar de velur grena, el, Iulius, portretul desăvârșit, icoană a determinării și istovirii, pontiful mai friabil ca oricând. Rafael e în altă ligă. Pare greu de crezut că pictorul care se întrevede în cartonul viguros cu Moise în fața tufei în flăcări de la Napoli (un împrumut rarissim) e același care pigulea pomișori filiformi în peisaje sedate cu doar câțiva ani în urmă. După cum Leonardo i-a fost referință, Rafael nu poate fi disociat de lecția lui Michelangelo și de înrâurirea acestuia. Dar reinventarea la scară titanică a lui Rafael nu ține de formă și de manieră, ci de o maturitate precoce pe care artistul o câștigă și care îi singularizează stilul, în ciuda pildelor de ici și de colo. La Florența, Rafael picta frumos și emoționant. La Roma, Rafael gândește mare, pictează colosal și schimbă pentru totdeauna chipul artei.
Fug în continuare de grupul compact, iar asta îmi concede instantanee aproape solitare cu lucrările din expoziție. Sunt peste nouăzeci și cele mai multe de mâna lui Rafael însuși. Programul curatorial evită comasarea operelor din prolificul atelier al lui Rafael, ca pentru a-i lăsa șansa unui concert amplu, în care vocea lui se substituie unei întregi orchestre. Astfel văd în lung de săli Sfânta Cecilia de la Bologna, eleganta Madonă Bridgewater de la Edinburgh, Madona Tempi de la München sau tapiseria creată după Viziunea lui Ezechiel, tablou și țesătură juxtapuse. Le văd, îmi reactivez lecturi și cunoștințe, însă, mai mult, încerc să mă bucur de fiecare pas pe care îl fac în încăperile cufundate în clar-obscur. Acolo e una dintre tapiseriile realizate pentru Capela Sixtină după cartoanele de la Victoria & Albert Museum, adusă special de la Vatican, dincolo e grandiosul tablou de altar Madona cu peștele de la Prado, uite desenele pentru Stanza lui Eliodor și gravurile lui Marcantonio Raimondi după Masacrul inocenților sau Eneida. Vizavi una de alta, Madona iubirii divine de la Napoli își pierde cuvintele în fața Madonei cu trandafir de la Madrid, tablou de care m-am îndrăgostit de prima dată când l-am văzut și care și azi își revendică un colț din inima mea. E în ea ceva din somptuozitatea vesperală a picturilor din ultimii ani ai urbinatului: corpuri care ies din penumbră, spectru crepuscular, frumusețe izbitoare și un abandon deplin în fața unei atmosfere care exaltă intimitatea.
Ultima sală e showstopper și... îți taie respirația. Sunt doar portrete. În stânga, imediat cum intri, Lorenzo de Medici, zăgăzuit în costumul lui flamboyant, un privilegiu de fiecare dată, pentru că vine dintr-o colecție particulară din West Palm Beach, Florida. De-o parte și de alta, cele două ipostaze ale iubirii: Velata de la Pitti, învelită în mătăsuri care foșnesc în tăcerea încăperii și, vizavi, variante ei dezgolită, păcătoasă, deificată în efigie a amorului carnal, Fornarina de la Barberini. În cele din urmă, în față, trei ipostaze ale desăvârșirii picturale și psihologice deopotrivă. Și singure să fi fost, ar fi justificat expoziția, numele și aura lui Rafael: Bindo Altoviti de la Washington, întors intempestiv către noi, prea blond, prea nobil, prea perfect în jemanfișismul lui întrerupt de privitorii venetici; Baldassar Castiglione de la Luvru sau pictura ca tactilitate, în care blana veșmântului, catifeaua beretei, fuiorul bărbii aștern fundalul pentru cea mai vie, inteligentă și melancolică privire gri-albastră din toată istoria picturii occidentale; și, între ei doi, Autoportretul în compania lui Giulio Romano. E un tablou pe care l-am mai văzut de o mie de ori, fie la Luvru, fie în alte expoziții dedicate lui Rafael. Maestrul matur, cu o masculinitate meditativă, aproape paternă, își odihnește brațul stâng pe umărul ucenicului iubit. Povestea se iscă prin confundarea brațului drept (mascat de figura din prim-plan) cu cel al tânărului, arătând spre un punct din afara tabloului. Această fuziune splendidă face ca mâna lui Giulio să pară mâna lui Rafael însuși cea care ne indică pe noi, privitori în bucla a cinci sute de ani. Privitori seduși, privitori intrigați, privitori de conjunctură, privitori îndrăgostiți, privitori circumspecți, privitori curioși, privitori atenți, privitori vrăjiți, privitori reîndrăgostiți, oricum am fi, departe de indiferență. Cei despre care Rafael, cu o intuiție extraordinară, pare-se, dincolo de timp, știe că îi vor duce legenda mai departe.