Mereu actual, ba chiar proaspăt pentru cine știe să-l guste, Haimanalagiul național are parte de o nouă și spumoasă abordare pe scena mică din beciul Nottara-ului. Extrase și orânduite frumos pe calea ferată - aia pe care, acum, circulăm cam cu aceeași viteză de pe vremea lui - câteva schițe cu acțiunea agățată de tren se îmbină, se combină și se răsucesc aiuristic într-un spectacol muzical (show, ca să respectăm cum nu se cuvine damblaua romglezească a autorilor de beat-uri) categoria AA+, adică antrenant și agreabil.
Așa se face că un Bubico sau același domn Goe, celebrii amici Lache și Mache ori ingenua Mița (nu republicana ploieșteancă! Aialaltă, de "umblă regulat cu Șefu' în cupeu separat") sunt culeși din schițe și urcați de Cristina Juncu într-o poveste muzicală veselă și săltăreață (dish and jumping, cum ar veni, mă-nțelegi...) antrenant și agreabide se înroșesc șinele și saltă traversele cele imaginare. Al dracu' dom Mitică'... cum zice același Patron, nu numai că l-a găsit și pe musiu Aghiuță, dar - împrumutat parcă din Chirică al lui Creangă - îl pune pe drumuri cu sarcini precise de serviciu. De-aia merg trenurile ca dracul, nu? Pentru că umblătorul drăcușor nu numai că se urcă fix în Acceleratul 333 pe ruta Oradea-București via Băicoi - tren de plăcere, mă rog - dar îl și găsim proțăpit... unde altfel decât în vagonul restaurant? De unde trage sforile, învârte istoriile și replicile, cu personaje cu tot, stropește cu haz și cu acid... că doar nu cu bere! Aia e doar pentru băut.
Ce rezultă din toată daravela? Asamblate după o spumoasă logică asociativă din care ies scântei de spirit, personajele multi-identitare întrupate de vesela trupă (Rareș Andrici, Mihaela Subțirică, Vlad Bălan, Cristina Juncu și Crenguța Hariton) se împung în replicile spumoase, cântă și încântă, dansează, se izmenesc - pe alocuri -, absolut fermecător. Așa se face că te cuceresc prin haz, farmec și spontaneitate, prin admirabila mobilitate cu care trec de la un erou la altul, dinamitând cu umor clișeele, habitudinile, strâmbătățile și pre(a)judecățile de tot felul, păstrate și îmbogățite de ieri până azi... și-n vecii vecilor, amin. Acceleratul imaginar nu mai merge pe ruta București-Berlin, via Mizil (căci burgmeisterul Leonida Condeescu s-a multiplicat azi 3D - democratic, demagogic, uneori delirant până la insuportabil), dar străbate parcă aceleași timpuri și năravuri. Simpatice - ai zice - cât le vezi doar la teatru și-ți vine a râde de ele. Că altfel... să nu deraiem!
La țesătura dantelată de momente și ipostaze preluate din proza caragialeană, Cristina Juncu vine cu o muzică originală de foarte bună calitate. Comparând cu ceea ce văzusem / ascultasem în Jaful, cântecele ei sunt mai inspirate, semn că specificul național nu e doar o figură de stil; intercalate fericit și chiar savuros cu bucăți muzicale autohtone - șlagăre din perioada interbelică sau chiar ceva folclor - susțin ritmul[i] frenetic și, mai departe, antrenul ce decurge de aici (autori: Sever Bârzan și Iulian Sfircea).
Dar de ce Oglinda (ba, încă și neagră!) Ce poți să vezi în ea?! Realizatorii nu te lasă să-ți bați prea mult capul și te pun la curent, de la bun început, asupra "merchezului" semantic și lingvistic de aici, din Balcanii noștri cei de toate zilele. Turcescul kara înseamnă în românește negru, iar grecescul giali - oglindă. Asta ca să ne mai minunăm, încă odată, de actualitatea veșnică al celui ce semna, ghiduș, "Al matale, Caragiale"...
[i] La ritmuri e tare orice mitocan. Noi, mai subțiri... pe ici, pe colo, prin părțile neesențiale, le stâlcim scriindu-le beat-uri, să se crucească tot olteanul și să țopăie îndrăcit pe dânsele.