La finalul lui 2021 a aterizat pe Netflix și Don't Look Up, o satiră socială care mătura (în final, chiar la propriu) umanitatea văzută ca un imens bâlci grotesc, în care se amestecă lobotomizarea în masă în fața demonstrațiilor clare ale științei (din nou cu mass-media ca principal factor), tensiunea fără precedent dintre progresism și conservatorism, mentalitatea sălbatică a maselor și ineptul cult al celebrității. Scena sa de final, în care rămășițele existenței noastre plutesc în spațiu, din care nu se pot distinge decât totemuri ale erei capitalist-tehnologice (taurul de pe Wall Street, telefoane mobile, mărci de consum) este emblematică pentru viziunea lui Adam McKay, conform căreia nimic nu prea mai poate fi sau merită salvat ca dovadă care să confere ceva înălțător prezenței homo sapiens în univers. Poezia, arta sau decența umană în fața dezastrelor precum recentul război din Ucraina sunt clar de nerecunoscut în mijlocul ecranelor TV comutate pe posturi de tip Antena 3, tweet-urilor tembele despre conspirații sau aplicațiilor mobile pentru slăbit.
Revenind pe meleagurile noastre, filmul lui Radu Jude denunța, după două segmente care erau practic eseuri video (unul despre un București în ruină estetică și mental-socială și un glosar de idei despre felurite forme de perpetuare a ileberalismului), un anumit strat social înclinat spre fascizare. Personajul său principal era în cele din urmă chemat să se apere singură în fața unei gloate de acuzația de obscenitate (motivul fiind un material porno amator cu ea și iubitul ei ajuns accidental pe internet) - o situație destul de clasică de băgat mâna în menghină după care nu are ce să urmeze decât strâns ad nauseam. Din nou, viziunea lui Jude nu lăsa loc rațiunii sau cuviinței omenești (pentru că nu poate sau nu vrea s-o vadă), obsedată fiind de demascarea brutală a omului de rând ca un cvasi-fascist. În filmul lui Jude, mitocănia e atât de cotidiană încât te întrebi cum poți să treci strada fără să fii călcat de un cocalar cu un SUV și să mai fii și înjurat pe deasupra.
Cu alte cuvinte, Jude vede românul mediu ca pe un fanatic care se închină la mareșalul Antonescu, Mihai Eminescu și refuză ca un catâr să accepte că România a ucis evrei. Bun, care este problema mea cu perspectiva aceasta a lui Jude? Ar fi, de fapt, două. Prima este că, dacă ar fi chiar așa, atunci am avea mai multe simboluri naziste pe stradă decât reclame la Tazz sau Superbet. A doua este că, fie și presupunând că Jude are dreptate - și aici e posibil să fiu subiectiv - satira nu trebuie să excludă normalitatea (și asta e valabil și pentru Don't Look Up). Dacă o exclude (negăsindu-i loc nici măcar printre rânduri), atunci mi se pare că autorul se face suspect ori de miopie, ori de mizantropie - ambele ar putea fi chic în artă (și mai ales în anumite cercuri consumatoare de artă), însă a fi popular în nișa ta nu echivalează cu discernământul.
Din acest punct de vedere, dar și ca tematică, #dogpoopgirl este fratele mai mic al lui Babardeală... Incidentul care declanșează haos în existența protagonistei (Alina) e tot o înregistrare scăpată pe internet - de data aceasta cu momentul în care proaspăt adoptatul ei cățel varsă într-un vagon de metrou iar Alina, nepregătită cu cele necesare ca să curețe, stârnește reproșurile călătorilor (care degenerează în amenințări cu violența) și părăsește trenul în timp ce un paznic care asistă apatic la incident îi solicită blajin să șteargă podeaua. Felul în care atitudinea Alinei e percepută greșit și demonizată de un public pe cât de scandalizat, pe atât de aprig, nu e prea greu de intuit: vărsătura câinelui e percepută ca defecare, un bătrânel bădăran care o amenință cu bătaia se prăbușește înainte să apuce să îi aplice vreo lovitură (devenind victimă), paznicul e privit ca incompetent și concediat (iar Alina, desigur, e considerată responsabilă). Tot previzibil (în cea mai mare parte) e și parcursul bullying-ului pe care urmează să-l sufere, care include pierderea slujbei (la o bancă în care fusese chiar angajata lunii) și dezintegrarea mintală.
Dacă Jude și McKay ar avea parte de o tratare în cheie infantil-kitschoasă, rezultatul ar fi #dogpoopgirl. Comparativ cu Jude, care este un viguros experimentator cu forme stilistice și propagator de idei despre istorie și politică, necazul lui Huțuleac e că nu este prea interesant nici ca narator, nici ca vizionar. Filmul său e construit ca o acumulare continuă de abuzuri tot mai neverosimile din partea mulțimii spumegânde față de Alina, cetățeana-model-care-a-făcut-o-greșeală-într-o-zi-proastă: hărțuiri la serviciu și la domiciliu, cu tot cu șuturi în fund, din care nu poate lipsi, desigur, otrăvirea patrupedului adoptat. Orchestratorul este un vlogger descreierat și sinistru jucat de Tudor Istodor - cel mai bun personaj al filmului. Căderea Alinei în abis se petrece într-o clipită; după-amiaza își pierde locul de muncă, seara deja își amenință iubitul post-adolescent cu cuțitul, bănuindu-l că le înregistrează partidele de sex (ceea ce se dovedește a fi adevărat). Nu mult mai târziu, dă buzna, furibundă, la Poliția Animalelor trântind leșul câinelui ucis pe un birou (!) iar polițiștii bineînțeles că nu o pot ajuta cu nimic (fără vreo explicație coerentă) deși o amendaseră cu câteva zile înainte pentru episodul din metrou - e o scenă previzibilă, dar mult mai sufocată de implauzibil decât altele similare (precum în Leviafan / Leviathan al rusului Andrei Zviaghințev).
Amestecate cu acest boule-de-neige nu tocmai descreierat, dar nici inteligent, sunt și tușele umoristice ale lui Huțuleac, revelatoare despre ce înțelege el prin satiră, părând notițe preluate din ciornele sale din adolescență: un post de televiziune pe nume EMO TV, cu emisiuni intitulate După-amiaza oropsiților și Seara singuraticilor, o firmă de pază numită Strong Security, cu purtători de cuvânt care nu pot lega cu sens vreun cuvânt de oricare altul, știri care se derulează în bara de jos a ecranului anunțând că Donald Trump sare cu parașuta la Deveselu în cinstea prieteniei româno-americane, o alta despre "președintele Nicușor Dan" și tot așa. E greu de conceput că acest gen de creativitate provine dintr-o minte trecută de majorat.
Dacă până aici povestea e isterizant-prostească, partea urâtă a filmului urmărește aparițiile în media ale paznicului concediat care purcede, tam-nesam (fără să se fi sugerat că ar suferi de vreun dezechilibru sau boală psihică), la auto-incendiere, chiar în timpul unei declarații a conducerii metroului. Ulterior, paznicul e intervievat pe patul unui spital de arși de o reporteriță odioasă (Dana Rogoz), bandajat realist inclusiv cu pete galbene de exudat și fața roșie umflată de arsuri, dar răspunde conștient și pe un ton normal întrebărilor debile. Atenția la detaliu realist a lui Huțuleac e de prost gust în măsura în care scena este construită astfel încât să stârnească râsete (iar în sala în care am fost eu chiar a mers).
Cruzimea în genul comediei nu este ceva nici nou, nici scandalos. În 1961, Pietro Germi a prezentat o capodoperă despre condiția femeii într-o societate neo-fascistă, Divorț în stil italian. Personajul său principal, un bărbat de vârstă mijlocie jucat de Marcello Mastroianni, încerca să scape de soția sa ca să își poată urma pasiunea pentru o femeie tânără, fantezând, într-o scenă, că o dizolvă în sodă caustică într-un vas de făcut săpun. Geniul lui Germi consta nu doar în textura socială, ci și în faptul că mergea până la capăt în cruzimea poveștii, sacrificând-o pe nefericita femeie și scăpându-l pe soț basma curată. Dar era o brutalitate profund cerebrală și pe deplin conștientă de pericolele unui sistem misogin, bântuit încă de spectrul fascismului. În cazul lui #dogpoopgirl, scenariul este crud într-un sens respingător; satira concepută de Huțuleac avea nevoie să rămână ceva mai aproape de realitate și mai departe de grotescul (posibil involuntar al) scenelor precum cea din spitalul de arși.
Andrei Huțuleac pare, în schimb, să stăpânească o tehnică a decupajului hollywoodian pe alocuri intensificat, dând tempo filmului său altminteri comprimat la aproximativ o oră și un sfert. Găsesc critica de film din România prea insensibilă la acest stil - de aici, dar și din filmele lui Daniel Sandu - pentru că mi se pare subestimat efortul necesar fluidității de acest gen. Până una-alta, la concepția puerilă și de prost gust asupra satirei prezentată aici de Huțuleac cred că merită reacționat cu iritare.