Victoria & Albert Museum, Londra, 12.02.2022-8.01.2023
Mi-aduc aminte prima întâlnire cu Beatrix Potter. Se întâmpla în ianuarie 2006, în primul voiaj londonez, când îmi rupsesem jumătate de zi ca să ies din oraș și să mă duc la Dulwich. Cocheta galerie de tablouri din suburbii (încă unul dintre secretele bine păstrate ale Capitalei) mă ispitea cu o colecție de vechi maeștri de primă mână, dar și cu interioarele ei aerisite, în care irumpea lumina unei cuminți zile de iarnă. Făcusem un interviu radio cu directorul muzeului, Ian Dejardin, iar el mă însoțise apoi în expoziția pe care tocmai o vernisase cu lucrări ale lui Beatrix Potter.
De la prima întâlnire cu Beatrix Potter n-o mai țin minte deloc... pe Beatrix Potter. Eram prea nerăbdător să îi văd pe Rembrandt, Poussin și Rafael, să îmi reîntâlnesc prietenii care mă însoțeau și să ne prostim făcând pe englezii posh la un ceai cu prăjiturele în cafeneaua de la parter. Niște desene mici cu animăluțe nu erau... my cup of tea, unde mai pui că veneau la pachet și cu o liotă de copii.
Coincidența face ca, în ziua în care am cunoscut-o și nu i-am dat atenție lui Beatrix Potter, să mă îndrăgostesc iremediabil de tot ce a iubit ea mai mult: blânda și omniprezenta natură engleză. Vrei să îți umpli sufletul de culoare umedă, rece, de fojgăit de viețuitoare și de miros crud de verde? Urcă-te într-un tren și mergi în orice direcție treizeci de minute departe de Londra. În acel ianuarie, Dulwich îmi oferea grădini înflorite, pomi cu boboci gata să plesnească, pajiști de colegiu pe care coexistau copii în uniforme, fazani și porumbei mari cât fazanii - le-am spus, de atunci, "porumbei tipici" - și furișări de iepuri prin șanțuri. Întâlnisem deja veverițele din Hyde Park, lebedele și gâștele de la Kensington Gardens, iar peste câteva zile urma să pășesc prudent printre cetele de cerbi tineri de la Hampton Court. Pentru un urban obișnuit cu un zoo zilnic la scară redusă și preponderent ornitologică, Anglia - atât cât o vedeam la acel moment - era un Eden (și) din acest punct de vedere.
Câțiva ani mai târziu se năștea copilul meu, iar unul dintre primele cadouri pe care i le-am luat a fost o colecție de cărticele cerate (știți, cele care nu se deteriorează oricât ar fi de roase, bălite și târnosite) cu primele cuvinte, primele cifre, primii ochi deschiși asupra lumii. Peter Iepurașul și însoțitorii lui. Tată încă tânăr și impresionabil, mă găseam privind cu o tandrețe cu totul specială spre desenele delicate care i-au însoțit pe atâția pici în devenirile lor. Fetei mele i-o fi plăcut și nu prea bestiarul lui Beatrix Potter, dar eu eram topit.
Am început să colecționez maniacal. De peste tot din lume luam cutiuțe, pușculițe, penare, calendare, creioane, tricouri, carnețele, afișe, CD-uri, DVD-uri, orice. Aveam surse în librăriile din București care îmi spuneau când "bagă" ceva cu Peter și îmi țineau obiecte sub tejghea. La un an i-am pus în brațe, vezi, Doamne, simbolic, colecția completă de cărți cu poveștile lui Beatrix Potter. Douăzeci și patru de volumașe, reproducând edițiile originale Warne, alfa și omega pentru orice pasionat de... personaj și personaje. Locuința noastră se transformase într-un sanctuar bântuit de Flopsy, Mopsy și Codiță-Pufoasă, Gemima Băltărața sau Domnul Vulpoi[i].
Când am văzut că recenta noastră revenire londoneză coincide cu o amplă expoziție Beatrix Potter în muzeul care păstrează cele mai multe din schițele sale originale, Victoria & Albert, am zâmbit. Chiar dacă toți copiii din casă au crescut, tricourile au rămas mici și au plecat pe la alții, casetele muzicale strâng acum bijuterii ale preadolescenței, iar de pe cărticele ștergem periodic praful, reîntâlnirea cu lighioanele simpatice ale domnișoarei Potter nu putea fi ratată. Prin ele, cu creatoarea lor, cu această artistă care și-a hrănit sensibilitatea toată viața din inefabilul și irepetabilul domol al naturii înconjurătoare.
Beatrix Potter a fost o londoneză get beget până după patruzeci de ani. A văzut capitala cuprinsă de fervoarea macro-industrializării de la răspântia veacurilor XIX și XX. S-a născut într-o familie înstărită și destul de obtuză și s-a dres de absența căldurii materne populându-și un întreg univers cu animăluțe prietenoase, redate cu o vibrație accentuată de puritatea acuarelei, prinse în povești simple și atașante. Marea ei bucurie erau vacanțele petrecute în Scoția și, mai ales, în Lake District, acolo unde, după ce avea să atingă prosperitatea financiară și independența față de familie, avea să se stabilească și să ia în proprietate mai multe domenii. Pentru Beatrix, era Paradisul. Departe de convulsiile Marelui Război, epidemiilor, dar și de clevetelile neamurilor, Potter a scris și a pictat, iar Frederic Warne, editorul ei încă de la primul pas în lumea cărților pentru copii, Povestea lui Peter Iepurașul, a făcut o avere vânzând milioane de cărțulii broșate.
Expoziția de la V&A e adorabilă. Are tot. Și fotografii de familie, și primele încercări în universul schițelor în cerneală și cărbune, și obiectele care o însoțeau pe Beatrix în lungile călătorii cu trenul de la și către Londra, apoi în camera ei transformată în cabinet de naturalist: ierbare, insectare, casete cu roci și specimene botanice, instrumentar dedicat, vrafuri de notițe. Are câteva din edițiile princeps: Povestea Iepurașului Benjamin, Povestea Domnului Vulpoi și a lui Tommy Viezure, ilustrațiile originale pentru multe din cele douăzeci și patru de volume, afișele care anunțau noutățile în librării.
Mai sunt costume care au inspirat-o pentru Croitorașul din Gloucester, corespondență și nenumărate exemple de memorabilia, care au însoțit cărțile încă de la primele tiraje: figurine cu Tom Pisicel, veverița Nucuță, Mr. Samuel Whiskers (un șobolan cu stil) sau Doamna Arici-Scrobelici, o jupâneasă tare țițirită. La caracterul oricum atât de simpatic al exponatelor contribuie și mizanscena muzeală. Copil în acte sau în suflet, ești încurajat să tragi de sertare, să desfaci cufere, să îți pironești pupila în lentile de microscop, să pornești la vânătoare de indicii sau de comori, să îți pui mintea și ghidușia la contribuție și să fii recompensat pentru asta. Umbre de șoareci îți trec peste picioare, pomponul unui iepure tocmai s-a ițit dintr-o vizuină, sălile te îmbie la quiz-uri cu rezolvări în încăperile următoare.
Nu ești lăsat să tândălești nicio clipă. Doar în ultima sală a expoziției poți să te odihnești la "umbra" unui videowall gigant care îți proiectează cadre epice din atât de iubitul și de reprodusul Lake District. E Cumbria idilică, un Nord-Vest pulsând de viață sălbatică, în care toți eroii antropomorfizați ai lui Beatrix Potter își reiau îndeletnicirile primare. E o felie de Anglia care trăiește o nouă viață și pentru că autoarea și-a lăsat toate proprietățile moștenire organizației National Trust, care, de atunci, se ocupă de păstrarea, întreținerea și prezentarea lor în aceeași glorie a wildlife-ului de la jumătatea deceniului al cincilea al secolului XX.
Sigur, chipul naturii engleze s-a schimbat. Nici el nu a fost scutit de urgii, depopulări, extincții, braconaje, vandalizări cu toptanul. De multe ori, însă, detaliile de la firul ierbii te fac să închizi ochii la duritatea adevărului: un măcăleandru atârnând pe o ramură, o vulpe care traversează în fugă intersecția dintre V&A și Natural History Museum sau papagalii anacronici care, în Londra, sunt mai numeroși decât vrăbiile. Și atunci tu, lipsit la tine acasă de toate acestea, te minunezi și te lași fermecat. Întocmai ca o fată care, lipsită de căldura maternă și imună la morbul și morga victoriene, a evadat cu uimire în iarba verde, palpitând de viață, în care și-a făcut pururi casă.
Mai multe informații aici.
[i] Ca să fie treaba treabă, la puțin timp Editura Arthur a publicat primele cinci povești din colecția Peter Rabbit în traducerea Ioanei (Bâldea Constantinescu), ceea ce a aliniat stelele (blănoase) ale lui Beatrix Potter și mai mult în familia noastră. Noi și toți copiii din România îi suntem recunoscători pentru inventivitatea soluțiilor găsite, care păstrează vivacitatea zglobie a textelor originale.