Atrizii - un nucleu tragic fără frontiere temporale

Obişnuinţele de a prelua cele mai reuşite spectacole-examen ale studenţilor de la teatru pe scena Naţionalului clujean devin, tot mai clar, permanenţe teatrale revigorante, binevenite, gustate de public, înainte de a se raporta la realizări similare din alte centre universitare, unde arta actorului se învaţă cu acelaşi sârg şi metodă. Pentru studenţii anului IV actorie, ai Facultăţii de Teatru şi Televiziune a UBB Cluj, clasa Miriam Cuibus, primul popas semnificativ în studiul istoriei teatrului - Antichitatea - devine şi ultima verigă importantă din lanţul ce-l presupune încheiat atestatul de actor profesionist. Mai întâi de toate, spectacolul de absolvire cu Atrizii e un liant ce face bilanţul acumulărilor din anii de studiu şi practică interpretativă, dar şi un prilej de confruntare directă cu problematica tragediei şi cu resursele ei de fiinţare în prezent.

Structura de puzzle mişcat a scenariului, alcătuit de Miriam Cuibus din secvenţe extrase din Euripide, Eschil, Seneca, Homer şi imnuri orfice, nu distonează, nu deranjează câtuşi de puţin, nu aduce discrepanţe stilistice majore. Dimpotrivă, colajul obţinut se încheagă, pe acelaşi fond de austeritate antică, în jurul blestemului pogorât de zei asupra întregului neam al Atrizilor. Părăsirea firului cronologic al evenimentelor dă posibilitatea recompunerii climaxului tensional bazat pe "anatomia crimei". Astfel că întregul spectacol e construit din scene complementare actului relatat anterior. E o modalitate ingenioasă de îmbinare a părţilor epice, cu accentul pus pe portretizare şi analiză caracterologică. Şi totuşi există un fir călăuzitor. Acesta e reprezentat de traseul fraţilor Oreste şi Electra, porniţi să-şi răzbune tatăl asasinat de Clytemnestra şi Egist.

Sugestia vizualului - pusă în valoare de web-camera fixată pe mijlocul scenei, cu televizorul din colţul drept, pâlpâind neîntrerupt, folosit ca posibil martor şi mijlocitor imparţial al reiterării tramei în actualitate - este destul de palidă, totuşi. Rolul obiectivării de substanţă oraculară a şirului de tragedii este deţinut tot de Cassandra (Cătălina Pop) şi de Eriniile Romina Merei, Cătălina Pop, Mariana Parfeni (situate de asemenea în dreapta, în spatele unui glasvand dreptunghiular scăldat ba în lumina crudă a adevărului faptic, ba în cea învăluitoare a enigmei deţinute de destin). Jocul acesta, pornit de la replici, se extinde treptat pe întreaga scenă. În acest context, maxima "Păcatul face să fie pilduitoare virtutea" intră în antiteză cu "Nimic printre oameni nu este sigur". Cruzimea faptei reverberează în nălucirile conştiinţei.

Din planul îndepărtat al scenei, tabără peste cei doi fraţi uniţi în răzbunare personajele-obsesii, cufundate în labirintul propriilor umori şi transformate în duşmani hidoşi ai inocenţei rănite. Clytemnestra (Cristina Răgoşcă), mama adulterină, se desprinde din hăţişul de trăiri confuze şi disperări ultimative ca o scorpie din basme, posedată de eros şi de trădare nemiloasă, ce atrage după sine ferocitatea actului justiţiar. Fulgurantă, căzută în narcisism explicativ redundant, apare frumoasa Elena întruchipată de Patricia Boaru. Cele mai pregnante personaje ale spectacolului, alături de Clytemnestra Cristinei Răgoşcă, mi se par Egist şi Ifigenia. Cristian Grosu e un Egist puternic îngroşat caricatural, cu o figură de travestit dedat senzualităţii vulgarizatoare. El ştie să pună în evidenţă dimensiunea hedonistă a personajului, dozându-şi în mod diferenţiat mijloacele. Romina Merei creează o Ifigenie a candorii melodioase. Între rapacitatea crimelor păgâne, ea aduce sacralitatea ofrandei, subliniată inspirat prin corniţele aşezate pe cap ale vietăţii sacrificate.

Agamemnon interpretat de Radu Văduva (în ciuda fragilităţii vârstei care nu se poate ascunde) degajă suficientă siguranţă pentru a fi convingător. Apollon i-a revenit tot lui, dar apare şters (poate din vina asamblării scenelor). Marian Parfeni în Menelaos nu străluceşte, dar, atât cât îi permite rolul, atrage atenţia asupra unui partener de scenă corect şi afabil. Andrei Zagorodnîi în Oreste e foarte bun în scena remuşcării şi a dorinţei de purificare prin apă. Se reţine felul în care îşi priveşte mâna şi furia cu care şi-o bagă în apa din găleată. Electra, creată de Anca Doczi, pendulează cu tact între spiritul volitiv, revanşard al eroinei şi datoria fraternă de a-l proteja pe Oreste. Vocea ei caldă izbuteşte mai mult în a doua postură.

Cel puţin două secvenţe reţin atenţia în mod deosebit. Una prin şoc, alta prin recul. E vorba de agresarea vizuală prin ligheanul plin cu maţe şi ficaţi pus ostentativ, direct pe scenă, pentru a exhiba sălbăticia crimei şi retragerea în spatele măştilor a cuplului criminal Clytemnestra-Egist pentru a-şi ascunde fărădelegea. Dansul comic spre grotesc aminteşte de deşănţata nepăsare a regelui şi a reginei din Hamlet, cuplu construit pe aceleaşi tipare textuale. La nivel de catharsis, spectacolul ţinteşte - şi ajunge - la acel grad de îngreţoşare a spectatorului în faţa hiperbolei vizuale a crimei (de o expresivitate eficient naturalistă) încât concluzia aleasă din replicile piesei devine, indubitabil, "Viaţa e cea mai de seamă dintre bogăţii". Argosul bântuit de spectrul crimei este adus mai aproape de problematica actuală prin costumaţia neconvenţională, prin refuzul declamaţiei şi al oricăror forme emfatice de interpretare. Atrizii nu are nimic vetust sau grandilocvent în concepţie şi realizare. E chiar un spectacol compact, omogen, actual, fără sechele plafonarde.