Comedia eroilor shakespearieni - Operele complete ale lui WLM ȘKSPR

Mania abrevierilor i-a prins și pe artiștii turdeni. S-au apucat să joace Shakespeare pe scurt și chiar să scurteze jovial, studențește, numele celebrului bard născut la Stratford. Astfel că textul propus și jucat inițial de cei trei trăsniți artiști americani Jess Borgeson, Adam Long și Daniel Singer cu titlul Operele complete ale lui William Shakespeare, pe scurt! (avertizare poznașă) să devină, nici mai mult nici mai puțin, decât Operele complete ale lui WLM. ȘKSPR. (Vorba ceea "monsieur scrie, monsieur zișem"!). De când comèdia se joacă la Londra neîntrerupt de un număr semnificativ de ani, și la noi s-au operat scurtimi ghidușe, intrate în moda șmecherească, lansată chiar de autorii parodiei. Actorii prezenți în show declară că fac parte dintr-un SRL (adică o societate cu răspundere limitată), în traducere ilară "Shakespeare Redus la Limită"!

La vizionarea celei de a treia montări cu Operele complete ale lui... pe scurt pot spera la o justă evaluare a succeselor desprinse dintr-o fluctuantă poetică a fragmentului, dar nu e cazul să apelez la criterii exegetice și argumente critice de vreme ce confruntarea stă sub semnul nostimadei reiterate, care impune un demers fără limite la râs și voie bună. Nu acesta e scopul comediei? Atunci la ce bun speculațiile estetice, când spectatorii sunt pătrunși până la suflet de o bună dispoziție generală și demersul actoricesc e de calitate?

Primul contact cu Shakespeare... pe scurt a fost, pentru mine, o surpriză totală, prilejuită de montarea din 2011 de la Sfântu Gheorghe a lui Lucian Țion. Nu credeam că se poate râde și aplauda atât de mult în timpul unui spectacol. Totul a stat sub privilegiul noutății depline, când te lași sedus de impact și subiectivitatea ajunge delir autoimpus. Sebastian Marina, Ion Fiscuteanu jr. și Daniel Rizea au făcut minuni, au băgat publicul în boala râsului și pe mine inclusiv. Boală cu numele histrionic "Mirajul Shakespeare", să fie clar. O boală contagioasă, țineți minte, care poate face multe victime!

Și virusul a continuat cu montarea din 2019 de la Petroșani în regia lui Adrian Andone. Publicul a fost trezit la realitatea scenei dintr-un somn comunist prelungit peste timp de Laurențiu Vlad, Alexandru Cazan și Mihai Alexandru, lâsându-se în cele din urmă electrizat de un asemenea demers demențial.
 
 Cu spectacolul turdean, am impresia că boala s-a cronicizat iar spectacolul s-a clasicizat în mod semnificativ pozitiv și nu în sens parodic negativ. Marian Negrescu, în calitate de regizor, din perspectiva îndelungatei sale experiențe în teatru, o spune deschis: "Râdem de Shakespeare? Nu! Râdem împreună cu el!" Valentin Oncu, Miky Paicu și George Sfetcu s-au lansat într-un joc delicios, vrăjind, aducând publicul într-o stare de exaltare prelungită. Farsă, bufonerie și în egală măsură mascaradă.

De fapt, spectacolul îl omagiază pe Shakespeare într-un mod inedit. E un Shakespeare condensat ilar și servit la cald cu aburi ademenitori, după rețeta parodiei dintotdeauna (când stilată, când grobienă), adică în maniera teatrului elisabetan, trecut prin commedia dell'arte și baroc, împrumutând din diverse experiențe scenice și turnând laolaltă umor sănătos cu ghiotura. "Râsul doar va rămâne rege suveran peste prostie" se aude un ecou concluziv dintr-o altă înscenare comică.

Dar ceea ce este mai important în spectacolul turdenilor este exploatarea intensivă a interacțiunii cu spectatorii. Asta chiar le-a reușit de minune. Spectatorii au devenit actori, câțiva au ajuns pe scenă, animația a fost generală și distracția totală. Flerul de a se "lipi" de spectatori ține de deontologia profesională a actorului și acest lucru e evident la cei trei interpreți și născocitori de situații comice în stare să improvizeze la moment orice. De altfel, regizorul Marian Negrescu a ținut să precizeze, subliniind creativitatea și inventivitatea actorilor: "Eu nu am făcut altceva decât să-i provoc." Și provocarea a dat roade dintre cele mai delicioase.

În această învălmășeală de personaje, situații, reverberații, înscenări la minut și dialoguri cu sala, decorul e superfluu de-a dreptul. Actorii umplu spațiul de joc în mod suficient ca să facă din el un partener al reconstituirilor pe gustul lor și al bălăcărelilor nesfârșite. Un tablou al Marelui Will agățat undeva sus, deasupra deșertăciunilor omenești întruchipate de personajele sale, niște cărți aruncate pe jos, trei scăunele (folosite de cei trei "gânditori de la Hamangia" puși pe analiza pieselor lui Shakespeare) și un stativ cu costume din garderoba teatrului e tot ce ține de decor. În rest, travestiurile rocambolești, perucile, varietatea costumelor, accesoriile, floretele și păpușile (în secvența Hamlet) fac farmecul jocului de culori și umbre din timpul reprezentației. Mai trebuie să subliniez alertețea acestui joc?

Sunt memorabile multe secvențe foarte reușite, adevărate comicării sclipitoare, înșirate ca mărgelele pe ață, nelăsând niciun timp de respiro. Valentin Oncu realizează o doică obeză cu țâțe lăsate, apariție îngroșat grotescă (secvența Romeo și Julieta) sau ironizează un Polonius gârbovit, de nerecunoscut sau dublează în ungurește monologul lui Hamlet, ceea ce produce cascade de râs sau... Un Hamlet cu mintea rătăcită conturează George Sfetcu, interesat să persifleze personajul și să dialogheze mereu cu sala. Miky Paicu știe să-și exploateze cu succes resursele comice trecând dintr-un personaj în altul, memorabilă e secvența cu Ofelia dementă. La reconstituirea Othello, cei trei formidabili cântă și se mișcă în stil hip-hop antrenând la unison sala. Personajele din piesele istorice sunt trecute în revistă fugitiv, sub forma ilară a unui joc de rugbi cu coroana regală în loc de minge. Schimbarea rolurilor, ieșirile din rol și persiflarea replicilor celebre se fac întotdeauna cu o grimasă adecvată și cu o repeziciune aiuritoare, de unde senzația de vertij permanent, de dinamizare nemaiîntâlnită a "acțiunii", mai mult a improvizațiilor, căci așa-zisa acțiune se construiește, se încropește pe loc, întocmai ca la o repetiție în fața spectatorilor.

După o asemenea alergătură prin opera lui Shakespeare ieși spălat la cap de prejudecăți și mulțumești artiștilor pentru efortul uriaș făcut și reușit pe deplin să binedispună. E mult? E puțin? Judecați fiecare mergând la Turda pentru a vedea un spectacol deconectant, nebun de frumos în toate componentele sale.