Cu Ceasornicăria Taus, recenta premieră a Odeonului, Dragoș Galgoțiu revine la temele care l-au consacrat. O face cu admirabilă prospețime. Textul lui Gellu Naum îi vine, de altfel, mănușă: un poem suprarealist plin de umor și sugestii livrești, ironic și subtil, pe care imaginația debordantă a lui Galgoțiu se poate desfășura în voie. Rezultatul e un spectacol vizual de o frumusețe aparte, încărcat cu imagini onirice, populat de ființe reale și imaginare, excelent servit de actori (voi reveni).
Aici încep însă rezervele mele. Cred că textul lui Naum e scris între 1962 și 1966; în orice caz, apare în revista Teatru în 1969 și, în volum abia în 1979. Galgoțiu îl mixează cu Manifestul galben al lui Salvador Dalí, Sebastia Gasch și Luis Montanya lansat la Barcelona în 1928. O parte din muzica aleasă, ca și proiecțiile video, aparțin filmului mut de început de secol XX. Unele dintre obiectele stranii (rechinul, discul uriaș al ceasului împins de doi saltimbanci) trimit la filme dintr-o epocă și mai veche, la Georges Méliers, de exemplu. Mi se pare, pe de o parte, mult prea eclectic și, pe de altă parte, o trădare a spiritului lui Naum. Pentru că Gellu Naum nu e un simplu epigon al suprarealismului și al dadaismului, e un adevărat suprarealist în a doua jumătate a secolului XX. Or, Galgoțiu pare că îl vede cantonat în epoca originară a materiei sale poetice. Încă ceva: la lectură, mi se pare că textul lui Naum trimite mai degrabă spre un absurd din zona Urmuz-Ionesco decît spre suprarealism (în orice caz, nu are nimic de-a face cu dicteul automat).
Pe lîngă asta, deși din textul lui Naum s-a păstrat mult, s-au eliminat pasaje și detalii importante care cred că-l sărăcesc. Nu-i mai avem, de exemplu, pe soții Klaus, jucați de același actor, cum cerea Naum, a rămas numai domnul Klaus - e păcat, pentru că Naum se amuzase mult punîndu-l pe unul să vorbească despre / cu celălalt absent.[i] La fel, s-a eliminat complet textul biletului consilierului Kubic: trebuia citit în două pasaje și vorbea despre niște chestiuni de fizica luminii; renunțînd la ele, fraza spusă de Scafandru (păstrată în spectacol): "Cocles, explică-i ceasornicarului. El înțelege mecanismele" nu prea mai e motivată. La fel, îngerul nu mai e îndrăgostit de doamna Klaus, nu mai tînjește să fie picher etc.
În treacăt fie spus, recitind textul lui Naum, m-a izbit seriozitatea cu care el, ca și atîția alți autori, dau indicații minuțioase asupra dispunerii obiectelor pe scenă, asupra costumelor personajelor, chiar asupra decorului, crezînd, sau măcar sperînd că regizorii chiar vor ține seama de ele. Sfîntă naivitate!
Am o problemă și cu includerea Manifestului catalan în spectacol. Manifestul e, neîndoios, o piesă importantă a avangardei artistice. Dar e foarte, cum să-i spun, catalan ("îi întrebăm pe intelectualii catalani: la ce a folosit fundația Bernat-Metge dacă și acum confundați Grecia antică cu dansatoarele pseudo-clasice"). A-i tăia pasajele care-l fixează în timp și spațiu mi se pare necinstit. Să zicem, însă, că asta contează mai puțin: regizorul e stăpîn, chiar și pe textele care nu-i aparțin. Totuși, ce nevoie era de acest manifest în spectacol? El explică (și o face de trei ori, în română, apoi, pe bucăți, în spaniolă, italiană, franceză), lămurește spectatorul despre ce și cum în chestia avangardei și a suprarealismului. Dar e nevoie să explici poezia? Eu zic că dimpotrivă, explicînd-o, o strici. Și-apoi, dacă tot explicăm contextul, de ce Manifestul acesta și nu Cititor, deparazitează-ți creierul?
Dincolo de asemenea chițibușuri (sînt cîrcotaș, recunosc), trebuie spus că Galgoțiu are un organ special pentru poezie și spectacolul, luat ca atare, fără a-l diseca livresc și fără a-l compara mereu cu sursa scrisă, e foarte frumos. Textul lui Naum e un deliciu intelectual, dar dacă s-ar juca numai cu didascaliile poetului, tot spectacol lectură ar fi. Galgoțiu a construit foarte mult (imagini, mișcare) pe acest text, a pus carne pe el și a făcut-o cu bun-gust, cu inventivitate și cu, evident, o bună cunoaștere a temelor suprarealiste. Peste toate, a lucrat cu actorii și a reușit să dea o anume coerență interpretărilor. I-a reușit pentru că actorii s-au pliat foarte bine pe genul acesta de joc de mască, și-au modulat vocile și și-au cizelat gesturile împingîndu-și mișcările pînă spre pantomimă și dans. În plus, actorii l-au urmat pe regizor, acceptînd acest tip de teatru în care nu performanța actoricească individuală primează.
Textul lui Naum vorbește despre un loc magic în care timpul s-a oprit ("aici e întotdeauna ora opt", spune Taus) și în care se întretaie cîteva destine-arhetip. Avem cuplul de tineri nefericiți și săraci (Maus și Melanie care s-au cunoscut întîi în vis), o avem pe doamna Burma, matroana ușor îmbătrînită, vampa de cartier, îl avem pe Papus, figură pitorească prin bădărănie și șmecherie, pe Cocles, soțul defunct al doamnei Burma, pe Klaus, un burghez elegant care nu rimează cu locul și care vine la ceasornicărie nemulțumit de starea timpului, și îl avem pe Taus, ceasornicarul, maestrul de ceremonii. Peste toți, figura deconcertantă a îngerului ("de sex masculin, firește", precizează Naum), rezoneur și, la final, exterminator. În plus, Galgoțiu a adăugat personajul Dalí. În acest rol, Meda Victor rostește Manifestul despre care pomeneam: o face cu mult șarm, îmbrăcată ca un majordom care introduce oaspeții la ospăț sau ca un director de circ (cam totuna, oarecum), marcînd schimbări, ruperi de ritm în "acțiune". O apariție scurtă, dar importantă în spectacol, are Laurențiu Lazăr (Cocles, fantoma soțului doamnei Burma). Prezent mult pe scenă e Vlad Bîrzanu (Maus) care joacă foarte bine un fel de Charlot, dar nu unul amuzant, ci disperat, nefericit, derutat. Parteneră îi e Sabrina Iașchevici (Melanie), o tînără sărmană, fiica unui alcoolic necioplit (Papus); personajul Sabrinei Iașchevici e o jună visătoare care-și alimentează nostalgia după o viață mai bună cu tot soiul de povești sentimentale adunate din gazete. Cuplul e construit pe modelul perechilor din filmele mute, gesticulația și mișcarea asemenea. Papus e jucat de Marian Ghenea, actor versatil fără de care nu-mi pot imagina un spectacol al lui Galgoțiu și care reușește de fiecare dată să fie ceea ce cere spectacolul respectiv. Aici e un tip grosolan și hazliu, vînzător de poze cu femei goale și amorezat de doamna Burma pe care-o curtează insistent (merită comparat jocul lui de acum cu cel din Secretul doctorului Honigberger, de exemplu). Doamna Burma e întruchipată de Ruxandra Maniu, în mare vervă, cînd distant-insinuantă, cînd seducătoare pimpantă de mahala. Nu despre adevărate relații de joc se poate vorbi în teatrul de acest tip, dar relații există și se vede grija cu care actorii și-au construit rolurile și felul diferit în care interacționează. Un Klaus distins și enigmatic face Eduard Trifa. Din cînd în cînd, scena e traversată de Anda Saltelechi pe post de înger care aruncă sentințe cu o voce tăioasă, plată, comentator neimplicat și rece, preschimbat în final în înger-exterminator ("I-am omorât pe toți. Tot adineauri.") Deasupra tuturor acestor personaje, reale sau doar visate de cineva, nu știm, stă figura adînc înțelegătoare a lui Taus, jucat de Ionel Mihăilescu care găsește nota potrivită pentru a rosti cu naturalețe ușor obosită texte care nu au nimic realist. Nu în ultimul rînd, sînt de invidiat ușurința și grația mișcărilor sale.
În totul, un spectacol frumos, bine ritmat, coerent în articulațiile sale interioare, jucat impecabil.
Regie și decor - Dragoș Galgoțiu
Costume - Lia Manțoc / Animație - Sabina Spatariu / Video-design - Luca Achim / Light-design - Ștefan Ioșca
Cu: TAUS / Ionel Mihăilescu, KLAUS / Eduard Trifa, PAPUS / Marian Ghenea, MELANIE / Sabrina Iașchievici, DOAMNA BURMA / Ruxandra Maniu, MAUS / Vlad Bîrzanu, SALVADOR DALI / Meda Victor, ÎNGERUL / Anda Saltelechi, SCAFANDRUL COCLES / Laurențiu Lazăr.
Data reprezentației: 5 mai 2022.
Aici încep însă rezervele mele. Cred că textul lui Naum e scris între 1962 și 1966; în orice caz, apare în revista Teatru în 1969 și, în volum abia în 1979. Galgoțiu îl mixează cu Manifestul galben al lui Salvador Dalí, Sebastia Gasch și Luis Montanya lansat la Barcelona în 1928. O parte din muzica aleasă, ca și proiecțiile video, aparțin filmului mut de început de secol XX. Unele dintre obiectele stranii (rechinul, discul uriaș al ceasului împins de doi saltimbanci) trimit la filme dintr-o epocă și mai veche, la Georges Méliers, de exemplu. Mi se pare, pe de o parte, mult prea eclectic și, pe de altă parte, o trădare a spiritului lui Naum. Pentru că Gellu Naum nu e un simplu epigon al suprarealismului și al dadaismului, e un adevărat suprarealist în a doua jumătate a secolului XX. Or, Galgoțiu pare că îl vede cantonat în epoca originară a materiei sale poetice. Încă ceva: la lectură, mi se pare că textul lui Naum trimite mai degrabă spre un absurd din zona Urmuz-Ionesco decît spre suprarealism (în orice caz, nu are nimic de-a face cu dicteul automat).
Pe lîngă asta, deși din textul lui Naum s-a păstrat mult, s-au eliminat pasaje și detalii importante care cred că-l sărăcesc. Nu-i mai avem, de exemplu, pe soții Klaus, jucați de același actor, cum cerea Naum, a rămas numai domnul Klaus - e păcat, pentru că Naum se amuzase mult punîndu-l pe unul să vorbească despre / cu celălalt absent.[i] La fel, s-a eliminat complet textul biletului consilierului Kubic: trebuia citit în două pasaje și vorbea despre niște chestiuni de fizica luminii; renunțînd la ele, fraza spusă de Scafandru (păstrată în spectacol): "Cocles, explică-i ceasornicarului. El înțelege mecanismele" nu prea mai e motivată. La fel, îngerul nu mai e îndrăgostit de doamna Klaus, nu mai tînjește să fie picher etc.
În treacăt fie spus, recitind textul lui Naum, m-a izbit seriozitatea cu care el, ca și atîția alți autori, dau indicații minuțioase asupra dispunerii obiectelor pe scenă, asupra costumelor personajelor, chiar asupra decorului, crezînd, sau măcar sperînd că regizorii chiar vor ține seama de ele. Sfîntă naivitate!
Am o problemă și cu includerea Manifestului catalan în spectacol. Manifestul e, neîndoios, o piesă importantă a avangardei artistice. Dar e foarte, cum să-i spun, catalan ("îi întrebăm pe intelectualii catalani: la ce a folosit fundația Bernat-Metge dacă și acum confundați Grecia antică cu dansatoarele pseudo-clasice"). A-i tăia pasajele care-l fixează în timp și spațiu mi se pare necinstit. Să zicem, însă, că asta contează mai puțin: regizorul e stăpîn, chiar și pe textele care nu-i aparțin. Totuși, ce nevoie era de acest manifest în spectacol? El explică (și o face de trei ori, în română, apoi, pe bucăți, în spaniolă, italiană, franceză), lămurește spectatorul despre ce și cum în chestia avangardei și a suprarealismului. Dar e nevoie să explici poezia? Eu zic că dimpotrivă, explicînd-o, o strici. Și-apoi, dacă tot explicăm contextul, de ce Manifestul acesta și nu Cititor, deparazitează-ți creierul?
Dincolo de asemenea chițibușuri (sînt cîrcotaș, recunosc), trebuie spus că Galgoțiu are un organ special pentru poezie și spectacolul, luat ca atare, fără a-l diseca livresc și fără a-l compara mereu cu sursa scrisă, e foarte frumos. Textul lui Naum e un deliciu intelectual, dar dacă s-ar juca numai cu didascaliile poetului, tot spectacol lectură ar fi. Galgoțiu a construit foarte mult (imagini, mișcare) pe acest text, a pus carne pe el și a făcut-o cu bun-gust, cu inventivitate și cu, evident, o bună cunoaștere a temelor suprarealiste. Peste toate, a lucrat cu actorii și a reușit să dea o anume coerență interpretărilor. I-a reușit pentru că actorii s-au pliat foarte bine pe genul acesta de joc de mască, și-au modulat vocile și și-au cizelat gesturile împingîndu-și mișcările pînă spre pantomimă și dans. În plus, actorii l-au urmat pe regizor, acceptînd acest tip de teatru în care nu performanța actoricească individuală primează.
Textul lui Naum vorbește despre un loc magic în care timpul s-a oprit ("aici e întotdeauna ora opt", spune Taus) și în care se întretaie cîteva destine-arhetip. Avem cuplul de tineri nefericiți și săraci (Maus și Melanie care s-au cunoscut întîi în vis), o avem pe doamna Burma, matroana ușor îmbătrînită, vampa de cartier, îl avem pe Papus, figură pitorească prin bădărănie și șmecherie, pe Cocles, soțul defunct al doamnei Burma, pe Klaus, un burghez elegant care nu rimează cu locul și care vine la ceasornicărie nemulțumit de starea timpului, și îl avem pe Taus, ceasornicarul, maestrul de ceremonii. Peste toți, figura deconcertantă a îngerului ("de sex masculin, firește", precizează Naum), rezoneur și, la final, exterminator. În plus, Galgoțiu a adăugat personajul Dalí. În acest rol, Meda Victor rostește Manifestul despre care pomeneam: o face cu mult șarm, îmbrăcată ca un majordom care introduce oaspeții la ospăț sau ca un director de circ (cam totuna, oarecum), marcînd schimbări, ruperi de ritm în "acțiune". O apariție scurtă, dar importantă în spectacol, are Laurențiu Lazăr (Cocles, fantoma soțului doamnei Burma). Prezent mult pe scenă e Vlad Bîrzanu (Maus) care joacă foarte bine un fel de Charlot, dar nu unul amuzant, ci disperat, nefericit, derutat. Parteneră îi e Sabrina Iașchevici (Melanie), o tînără sărmană, fiica unui alcoolic necioplit (Papus); personajul Sabrinei Iașchevici e o jună visătoare care-și alimentează nostalgia după o viață mai bună cu tot soiul de povești sentimentale adunate din gazete. Cuplul e construit pe modelul perechilor din filmele mute, gesticulația și mișcarea asemenea. Papus e jucat de Marian Ghenea, actor versatil fără de care nu-mi pot imagina un spectacol al lui Galgoțiu și care reușește de fiecare dată să fie ceea ce cere spectacolul respectiv. Aici e un tip grosolan și hazliu, vînzător de poze cu femei goale și amorezat de doamna Burma pe care-o curtează insistent (merită comparat jocul lui de acum cu cel din Secretul doctorului Honigberger, de exemplu). Doamna Burma e întruchipată de Ruxandra Maniu, în mare vervă, cînd distant-insinuantă, cînd seducătoare pimpantă de mahala. Nu despre adevărate relații de joc se poate vorbi în teatrul de acest tip, dar relații există și se vede grija cu care actorii și-au construit rolurile și felul diferit în care interacționează. Un Klaus distins și enigmatic face Eduard Trifa. Din cînd în cînd, scena e traversată de Anda Saltelechi pe post de înger care aruncă sentințe cu o voce tăioasă, plată, comentator neimplicat și rece, preschimbat în final în înger-exterminator ("I-am omorât pe toți. Tot adineauri.") Deasupra tuturor acestor personaje, reale sau doar visate de cineva, nu știm, stă figura adînc înțelegătoare a lui Taus, jucat de Ionel Mihăilescu care găsește nota potrivită pentru a rosti cu naturalețe ușor obosită texte care nu au nimic realist. Nu în ultimul rînd, sînt de invidiat ușurința și grația mișcărilor sale.
În totul, un spectacol frumos, bine ritmat, coerent în articulațiile sale interioare, jucat impecabil.
Regie și decor - Dragoș Galgoțiu
Costume - Lia Manțoc / Animație - Sabina Spatariu / Video-design - Luca Achim / Light-design - Ștefan Ioșca
Cu: TAUS / Ionel Mihăilescu, KLAUS / Eduard Trifa, PAPUS / Marian Ghenea, MELANIE / Sabrina Iașchievici, DOAMNA BURMA / Ruxandra Maniu, MAUS / Vlad Bîrzanu, SALVADOR DALI / Meda Victor, ÎNGERUL / Anda Saltelechi, SCAFANDRUL COCLES / Laurențiu Lazăr.
Data reprezentației: 5 mai 2022.
[i] Comparați lista personajelor spectacolului (la sfîrșitul cronicii) cu lista "persoanelor" din originalul lui Naum: "TAUS, KLAUS, PAPUS, MAUS, MELANIE, ÎNGERUL, DOAMNA BURMA. În afara acestora, mai apar SCAFANDRUL COCLES ȘI FANTOMA SA, interpretați, după necesitate, de Papus și de Înger; DOAMNA KLAUS, care, de fapt, e Klaus; UN PREOT, care e Taus; ATLAS, interpretat de Papus; CENTAURUL, interpretat de Maus; DOUĂ SALTIMBANCE, interpretate de Melanie și de doamna Burma; O CHELNERIȚĂ, O TRECĂTOARE VOALATĂ, interpretate de doamna Burma; O FEMEIE BĂTRÂNĂ ȘI O TÂNĂRĂ FATĂ, interpretate de Înger."