Lucian Dan Teodorovici aduce spre scena românească (spre cea americană a adus-o David Ives, în alt registru) o idee care se sprijină pe o știință a naturii, potrivit căreia, o maimuță, așezată la o tastatură, pe care apasă după bunul ei plac, fără o limită de timp, în cele din urmă va reuși să ofere o copie a unei opere literare, fie ea Hamlet - pentru sonoritatea expunerii. Și jocul matematic poate furniza întreaga operă a lui Shakespeare, atâta vreme cât infinitul este la mijloc. În ideea că, atâta vreme cât nu e zero, această șansă își va găsi materializarea cu certitudine. O teoremă care, desigur, a stârnit reacții, a inspirat și a generat cugetări, de-ar fi să-l amintim numai pe Borges, mergând pe firul ei, de la Aristotel până la matematicianul Borel, care a emis, în 1913, formularea ce a inspirat titlul piesei despre care vorbim: Teorema maimuțelor infinite.
Lucian Dan Teodorovici o aplică, precum un creator, personajelor sale: oricât de lipsit de rezultate este CV-ul unui om există mereu șansa ca să apară o reușită dintre cele mai surprinzătoare. Zice unul dintre ei: "Nu există nimeni care să fie inutil pe lumea asta. Chiar și un copil mort la o secundă după naștere a transmis deja ceva: emoții, dureri. Iar astea, emoțiile, durerile, i-au transformat pe părinții lor. Și poate datorită lui, copilului, s-au retras în muncă, tocmai ca să uite. Și poate c-au inventat în felul ăsta penicilina sau mai știu eu ce. Așa că, trăind numai o secundă, a fost foarte util. Darmite un om care trăiește ani de zile, vă dați seama câți alți oameni influențează? Cum să fie inutil? Totul e legat pe lumea asta. Toți suntem conectați. Și de-aceea, toți suntem utili, de cele mai multe ori fără să ne dăm seama." Acest discurs poetic, chiar dacă este sublimat în reprezentație, chiar dacă pare patetic și, desigur, poate stârni scepticisme, este teza plasată într-un text construit cu măiestrie, ca după regula de aur. Tipul personajelor principale este vechi, pentru mine obsedant fiind numele Ion Anapoda, creat de G.M. Zamfirescu. Pentru timpul nostru, Lucian Dan Teodorovici țese o poveste din noduri realiste, cu modele recognoscibile, mici șabloane - procedeu care se impune - capabile să constituie un liant și să confere adeziune la receptare. Și asta mi se pare important: să poți ajunge la spectator, unul din diversitatea greu de acoperit, a publicului. Iar aderența am constatat-o în sala Teatrului 'Tudor Vianu' din Giurgiu. Și s-a datorat, evident, modului în care piesa a fost adusă pe scenă de către Antonella Cornici. Pornind de la replici, adaptate și îmbogățite strălucit, colorând personajele. De-ar fi numai de amintit reacția doamnei Dora, mama lui Daniel ("de trei ori divorțat"), către Carmen, soția lui Sebastian ("căsătorit, un copil"): "Nu-mi mai zice matale!" Prin multiplicare, umorul sporește, personajul întruchipat de Diana Vieru capătă un spor de personalitate. Îi conferă consistență, putând vedea în acest spectacol nu atât o instanță amintind de actrițe precum Tamara Buciuceanu ori Draga Olteanu Matei, cât o proiecție de ceea ce se arată a fi, în alt timp și cu o altă deschidere, o mare actriță: Diana Vieru. Cu gesturi mici, cu reacții spontane, cu cele 30 de secunde de dans, în care monopolizează atenția. Poate doar mânuirea bățului-minune să fie un bemol la interpretare. Care băț, în paranteză fie spus, este alăturat darurilor de Moș Nicolae, nu celor de Crăciun, cum e indicat în piesă.
Jocul Dianei Vieru se asortează de minune celui al Nadinei Câmpianu, mai ales în prima parte. Scena lor, în care se descrie prima față a monedei, este o bijuterie. Mai întâi prin scânteierile schimbului de replici, cu mici reacții, rapide, ivite din naturalețea oralității, apoi prin imaginea feminității casnice, în cele două ipostaze: soție și mamă. Într-un timp sensibil la echilibrul reprezentării corecte, e de apreciat întreg spectacolul, tocmai pentru onesta balanță între dezideratele educative și firescul uman. Monologul Nadinei Câmpianu este emoționant, cu poezie și forță, despre povestea unei soții, cu vulnerabilități și asumare a inițiativei, a conducerii, cu sensibilitate și cu spirit decizional.
La nivel de replică, femininul este prezent și prin al treilea personaj, compozit, metamorfozat pe drumul de la scriitură la întrupare, supus diferențelor dintr-o dublă distribuire. Lucian Dan Teodorovici s-a gândit la o bătrânică, de unde caracteristicile recognoscibile: credulitatea de victimă a teleshoppingului, curiozitatea scormonitoare, indignarea în fața nudității și, desigur, debitarea cuvintelor psalmice. Poate din rațiuni de resurse actoricești, poate dintr-o mai nuanțată completare a acestui mic univers, Antonella Cornici nu doar coboară vârsta personajului, numit 'Femeia cu Aspiratorul', dar îi și dă valențe ispititoare. Prezentă în bar, de la bun început, ne propune o poveste coerentă. În limita jocului fără replică, ea cochetează cu cei doi eroi, se definește pe sine, în plan secund, cu o anume demnitate și poezie a solitudinii. Interpretarea Marinei Fluerașu, cu alura unei blonde, buclate, în albastru-lamé, e reușită în bar, cu micul flirt, devenind ușor excesivă la momentul descoperirii dansatorilor. Mici stridențe în ilustrarea unei femei fatale, unduindu-și formele și debitând din psalm. În schimb, Ana Sivu-Daponte, cu părul roșcat atașat unui costum negru, este cu un joc omogen, mergând pe obținerea de comic delicat, unitar, în bar și la repetiția cu bucluc. Prin imagine, în special prin chip - poate nu întâmplător a evoluat la Teatrul Masca și are, între preferințe, commedia dell'arte.
Femininul de pe scenă se completează cu segmentul muzical-coregrafic, segment cheie într-o asemenea poveste. Ana Maria Fasolă și Flavia Perșa sunt uluitoare în evoluția tipică dintr-un club de noapte, lor alăturîndu-li-se Filip Popa, îndeplinindu-și rolul de reper pentru profesionalismul dansului pe asemenea profil. Totul pe un fond muzical coerent, original, mixat de Șerban Chițu, în timp real, un DJ cu prezență scenică, în relație cu clienții barului și punând în practică semnul patronului. Pe beat-ul propus creativ de DJ, intră solista Oana Dragne, cu dublă carieră, teatrală și muzicală - sub numele UNA -, o apariție magică, à la David Lynch, poate via Blue Velvet cu Lana del Rey. Muzica, asumată sub semnătura Zero Entertainement, e plasată în momentele cheie ale spectacolului. Primele acorduri de chitară punctează, după nereușita de a convinge patronul barului, impactul revoltei lui Sebastian: "Cum dracu' să mă creadă ăla, dacă până și nevastă-mea își bate joc de mine?!", la care se asociază și Daniel, vizavi de persiflarea mamei. Chiar dacă aceasta se apără: "Da, că noi l-am pus pe fugă, nu voi!".
E un răgaz al liniștei de după război, în care învinșii se retrag de pe câmpul de luptă, moment în care și Femeia cu Aspiratorul, în ipostaza ei de bar, revine răvășită din culisele în care fusese atrasă de patron, cu un gest de lehamite. E un sfârșit de lume și vocea Oanei Dragne aduce alean. Și oferă suport pentru un nou început în repetiția perseverenților din echipă.
Al doilea cântec al Oanei Dragne vine ca un pandant, când deznădejdea s-a generalizat și nu mai pare a fi vreo salvare. Între aceste două secvențe feerice se derulează segmentul de consistență emoțională, în țesătura dramaturgică a piesei. Intriga aduce hopul de trecut de către cei patru protagoniști. Patru, deși sunt cinci, cu toate că ar vrea să fie șase (ca în filmul referință, invocat ca pretext, Full Monty). Refuzați de patronul barului, căruia n-au reușit să-i explice, coerent, ce vor, reclamați de Femeia cu Aspiratorul, fără măcar să fi încropit un program, ironizați de polițist (sunt câteva gaguri în procedurile ce le sunt aplicate), au ajuns la fundul sacului. Drept care, nemaiavând ce pierde, își descarcă sufletul. Sebastian pornește de la întrebarea retorică a lui Daniel: "Chiar toți trebuie să-și râdă de noi?"
L-am privit pe Răzvan Conțu, interpretul lui Sebastian, chiar ca și când, după rolul principal din Ivan (regia Antonella Cornici / Teatrul din Stejar), a parcurs un timp al maturizării, una pe care numai viața, cu solicitările ei, o reușește. Este dinamic, iute, mereu cu inițiativă în relația cu prietenul Daniel, își asumă postura de lider, "primus inter pares". Dar confesiunea lui Sebastian stă sub semnul vorbelor pe care le aude repetat de la soția lui: "nu ești bun de nimic!". Și, conform regulii că nimic nu e ce pare a fi, cel puțin în ficțiune, aflăm despre responsabilitatea soției în privința situației în care a ajuns Sebastian. Răzvan Conțu rostește tirada cu chip mai degrabă senin, împăcat cu soarta, explicațiile justificându-l. Acordurile chitarei electrice însoțesc starea de melancolie a unuia, pentru a o conecta la a celuilalt. Rolul Daniel este foarte bine atribuit lui Adi Gheo, pentru contrastul cuplului cu Sebastian. Atât fizic cât și ca atitudine. Înalt și slab, față de mușchii bine evidențiați ai celuilalt, Daniel este prezentat cu inocență, condamnat, parcă, la ceea ce rostește ritmat, în surâsul spectatorilor: "trei neveste, trei divorțuri, tot cu mă-ta stai". Silueta cu articulări comice, părul prins cu bentiță și zâmbetul de copil. Și cât de limpede se văd ochii, în momente de reacții fără replică, și apar aplauzele publicului, când schițează mișcările a ceea ce personajul crede a fi dans. Pe text scris special în maniera contrazicerilor pe cuvinte ce sună asemănător, face un cuplu de succes alături de Răzvan Conțu. Fiind, totodată, pilonul spre cei cooptați. În segmentul confesiunilor, Felix, interpretat de Ștefan Liță, aduce prima subliniere socială, prejudecata îndeajuns de răspândită vizavi de cei crescuți la orfelinat. O suspiciune care, oricât ar părea de absurdă, există. Actorul, care până atunci mizase pe un comic cu unele accente la limita acceptabilului, comută pe o emoție care ar putea părea la rândul ei previzibilă, dar bine expusă. Chipul său, adecvat unui rol comic, mai ales cu ochelarii care dau un aer adolescentin, sensibilizează în evocarea piedicilor pe care un orfan le are de surmontat. Foarte bine e înlănțuită a patra confesiune, a lui Serj. De altfel, tot rolul, asumat de Vlad Bânzoiu, este coerent pe o consistență de profesionalism. Costumul în carouri discrete, de o modestie care-l face simpatic de la prima apariție, introduce un personaj serios, o seriozitate care aduce o tușă de finețe umorului de ansamblu. El este cel care impune tema subiacentă: a tânărului actor, azi, într-o societate care, aparent, a renunțat la teatru. Chiar am simțit șocul primului contact cu tema, după introducerea derutantă. Mai ales că spectacolul avea loc într-o sală care nu a fost proiectată special pentru un teatru, știind bine cum cinematografele au dispărut pentru a deveni cazinouri. Chiar dacă, totuși, teatrul are o reală susținere, prin infrastructură, chiar și în orașele mai mici, cu semnale de dispariție a unor pete albe de pe hartă. Creșterea exponențială a numărului de actori menține subiectul fierbinte. În condițiile în care, în opinia mea, miza e creșterea bazei de selecție a publicului fidel.
Vlad Bânzoiu este exemplar, nu doar pentru postura de actor, în monopolul unei demnități în practicarea oricărei meserii, nu doar a celui care se transpune în postura unei statui vivante.
"DANIEL: Practic, cerșetorii fac la fel: stau într-un loc și lumea le aruncă bani.
SERJ: Hai, că nu-i chiar așa. Eu am studii.
FELIX: Da, că nu sunt cerșetori cu studii.
SERJ: Dar nu-s cerșetor, ce naiba!
POLIȚISTUL: La drept vorbind, conform legii, cerșetor este 'persoana care solicită publicului ajutor material', iar cerșetoria se definește ca 'acțiunea de a cerși și rezultatul ei: strângere de bani ca mijloc de existență'. Te cam încadrezi, din câte înțeleg.
SERJ (îi privește uimit pe toți): Eu nu sunt cerșetor. Eu sunt actor! ACTOR! ACTOR! Și am studii, sunt profesionist. Și ce să fac eu dacă nu sunt locuri în teatre, dacă în țara asta cultura nu face nici 2 bani (plânge). Nu, nu sunt cerșetor, sunt ACTOR!!!"
Replica polițistului pune paie pe foc. În fond, da, omul e un cerșetor. Și mă gândesc din nou la primul discurs din Conferința iraniană (regia Bobi Pricop / Teatrul Național Radu Stanca Sibiu). Fără a uita nicio clipă că relativismul nu poate să dilueze totul, ceea ce bunul simț înțelege prin esența acțiunii de cerșetorie este prea limpede. Dar da, facem totul ca să primim, cerem! Și, în contextul ideii spectacolului, omul acționează cu ce poate, ca să primească. Și dacă, pe de-o parte, avem regula din celebra replică rostită de Gheorghe Dinică în Filantropica, pe de alta avem cel mai simplu lucru pe care-l poate oferi un om pentru a primi ceva: trupul. Dincolo de ceea ce teoria marxistă dezvoltă pernicios, trupul este primul nivel prin care omul își asigură existența. Dar, subtil, totuși, piesa enumeră opțiunile, poate mai dificile, poate mai presărate de piedici, care conferă un spor de civilizație.
Careul dansatorilor, care apelează la cea mai de jos cale de a se ridica, se completează, printr-o măiastră lovitură dramaturgică, într-un final, cu polițistul. Interpretat de Bogdan Ujeniuc - un rol cheie. Chipul său, amintind de Clark Gable, cu o discretă îmbujorare, dominantă trăsătură, se asortează cu povestea celui care-și face datoria cu conștiință și cu onestitate, într-o lume acidă. Singurul detaliu contrariant este al tonului cu care rostește comenzile, atunci când simte că, altfel, nu este crezut. Simbolic, gestul cu care polițistul se alătură bărbaților ce-și expun nuditatea în ritm de dans, este decisiv. Personajul patronului de bar este cel desemnat să enunțe una dintre regulile, curioase, dar inconturnabile, după care funcționează lumea noastră: notorietatea, indiferent de componenta etică. Rolul este interpretat de Dani Popa, cu siguranță de sine, controlând evident relația cu publicul, impunând un ritm alert, întreținând comicul. Replica sa, la rândul ei construită după tipicul surprizei, potrivit căreia dansatorii aspiranți n-au nevoie de un coregraf - ei repezindu-se să se împăuneze -, ci de doi coregrafi -hohote generale -, mi s-a părut un frumos prilej de a semnala că acest spectacol este șlefuit, sub acest aspect, de Alice Veliche și Alexandru Radu. Un cuplu foarte tânăr, dar deja rodat în mai multe proiecte aclamate. Aici mergând pe amprenta barului, cu influențe din street-dance, după cum și-au propus. Totul fiind validat de public. Unul demn de urmărit. Alexander Hausvater, prezent în sală, a ținut să sublinieze meritul Antonellei Cornici de a oferi un produs care să însuflețească, simultan, oameni din generații diferite. Eu am savurat, din nou, ambianța vizuală, a luminilor - video și light-design Lucian Moga -, și de data asta am simțit că anvergura, ilustrată anterior în Sunt o babă comunistă (regia Antoanella Cornici / Teatrul Național Timișoara), o califică pentru genul de spectacole de mari dimensiuni, care instrumentalizează jocul de lumini, fluxurile muzicale, coregrafia și jocul actorilor. Și nu doar pentru un public inocent, ci și pentru cel cu exigențe. Amprenta este a regizoarei care potențează fiecare actor, într-un ansamblu cu o poveste, cu miez, cu ingrediente care transmit mesajul pe nesimțite.
Happy-end, dar să nu ne amăgim. Chiar dacă reușita maimuțelor este posibilă, totuși, saltul calitativ este dat de continuitate. Îmi amintesc mereu de o confesiune a Ninei Cassian. În adolescență își dorea să devină actriță, a ajuns în fața unui nume emblematic în breaslă. A recitat o poezie, a fost lăudată, dar a fost rugată să o mai spună o dată. Cu entuziasm, a recitat-o din nou. Din nou bine, dar aceeași rugăminte: mai spune-o o dată! Din ce în ce mai intrigată, a repetat-o de tot atâtea ori de câte ori a fost rugată, conștientizând că, din ce în ce mai prost. Într-un târziu a înțeles ce presupune aptitudinea, talentul actoriei. Valabil în orice profesiune. Absolut oricare.
P.S.: La discuțiile de după căderea cortinei, Alexandru Hausvater a vorbit actorilor, numai ochi și urechi, despre norma europeană a cultivării exprimării plurivalente. Și nu doar antrenând fizicul, ci și explorând în direcția unor arte surori. Îi așteaptă să scrie și tare mă bucur de provocarea asta.
Teatrul "Tudor Vianu" Giurgiu
Teorema maimuțelor infinite de Lucian Dan Teodorovici
Regie: Antonella Cornici
Asistent de regie: Bogdan Ujeniuc / Scenografie: Irina Chirilă / Compoziție și ilustrație muzicală: Zero Entertainment / Coregrafie: Alice Veliche și Radu Alexandru / Video & light design: Lucian Moga
Distribuția: Sebastian: Răzvan Conțu / Daniel - Adi Gheo / Serj (actorul) - Vlad Bînzoiu / Felix (videochat) - Ștefan Liță / Polițistul - Bogdan Ujeniuc / Patronul - Dani Popa / Carmen (soția lui Sebastian) - Nadina Cîmpianu / Doamna Dora (mama lui Daniel) - Diana Vieru / Femeia cu aspiratorul: Ana Sivu-Daponte / Marina Fluerașu / Dansatoarele din club: Ana Maria Fasolă, Flavia Perșa / DJ - Șerban Chițu / Cântăreața - Oana Dragne / Dansatorul: Filip Popa.