mai 2022
Lemons. Lemons. Lemons. Lemons. Lemons
Acru rău! Atât de rău, că ți se strepezesc nu doar dinții, ci și mintea. Acest text dramatic ar putea fi, eventual, încadrat în categoria "anticipație". Dar una cu bătaie scurtă, "anticipatul" fiind colea, după colț. O singură întrebare: suntem, sau nu, pregătiți, să ne pice în cap respectivul drob - nu de sare, ci de imbecilitate și absurditate?

O rețetă de (a)testare ar fi să deschidem fereastra. Și, dacă avem una pe nume Overton, lucrurile încep să se lege. Conform teoriei cu acest nume, F.O. nu este altceva decât tehnologia folosită pentru a face lumea să se obișnuiască cu ceea ce, în mod normal, e IMPOSIBIL să poată accepta. Modalitatea perversă a implantării în conștiința umană a ceea ce, aparent, ar fi de neconceput. Ba bine că nu - din păcate... imposibilul ăsta se poate. Ipotetic (și din ce în ce mai practic), pentru fiecare idee sau problemă, în societate există o așa-numită fereastră de oportunități. În cadrul acesteia, ideea poate (sau nu) să fie discutată pe larg, susținută deschis, promovată; apoi se poate încerca legalizarea ei. Fereastra e mutată, schimbând paleta posibilităților de la o fază de NECONCEPUT, complet străină moralei publice și, inițial, respinsă, până la faza de POLITICĂ CURENTĂ, care e deja discutată pe larg, adoptată de conștiința populară și susținută prin lege.

La Sam Steiner, problema ce stă să devină lege este aceea de a limita orice discurs uman la maximum 140 de cuvinte! De ce? Așa... că a intrat pe fereastră. Ide(ologi)ea potrivit căreia este corect politic - adică necesar, deci obligatoriu - să respecți părerea părții adverse, oricât ar fi ea de aberantă, artificială, împotriva firii, a canoanelor, a bunului simț - reprezintă butucul pe care civilizația e gata să-și așeze, azi, gâtul, întru nesfânta descăpățânare.

În textul jucat pe scena de la unteatru (în colaborare cu Vanner Collective), atmosfera este rece, tăioasă, amenințătoare; chiar dacă, la prima vedere, nu ai ce-i reproșa. Câteva linii drepte, în unghiuri ascuțite sau obtuze, configurează ceva... Să fie cort, clopot, sau poate adăpost? Mai curând... Dar unul care nu te ascunde, nu te poate proteja. Îți dă, cel mult, iluzia că o face. Sub el, în acest spațiu vulnerabil, ai zice că se discută o idee provenită de la o societate încă deschisă; sau, mai precis, în curs de închidere. Căci tâmpenia devenită mai întâi zvon, apoi amenințare și, în cele din urmă lege, lovește direct în cuvinte. Adică în idei, dacă mai acceptăm premisa biblică potrivit căreia "la început, a fost cuvântul". Și acesta, deversat tot printr-un fel de fereastră, care apoi s-a tot îmbunătățit, perfecționat, transformat (nu?) până a ajuns să poarte sigla Overton.

Așadar, nu mai e nevoie de alte explicații: se dă o lege. Deși toată lumea discută despre ea, temându-se de efectele pe care urmează să le determine, nimeni nu-i poate opri mersul democratic ineluctabil. Nici cei doi protagoniști (un fel de Adam și Eva): Oliver și Bernadette - chit că ea este juristă, ba chiar avocată, adică are calitatea iluzorie de apărător. Dar... ce să mai aperi? Cum și de cine? Singura soluție "realistă" (de fapt, conformistă) rămâne supunerea. Sau, cum se spune pe la noi, prin resemnarea mioritică: "Ce să-i faci? Asta-i situația". Bine-bine, dar nici pe oița cea folclorică și nici pe mândrul ciobănel nu-i restricționase nimeni să se încadreze într-un standard cantitativ (căci baciul ungurean și cu cel vrâncean ar fi fuzionat.... ca să nu mai vorbim de măicuța bătrână sau de păsărelele mii și stelele făclii). Uite că a venit și asta.

O zbatere chinuită îi animă pe cei doi protagoniști. Fără a le oferi un material uman mai dens, pe care să-și construiască trăirile, emoțiile, spaimele, dramaturgul îi lasă să se descurce cu instrumentarul minimal: neînțelegere, confuzie, teamă... un pic de revoltă și cam atât. Le rămâne (și asta e o idee frumoasă) nevoia de a găsi o soluție măcar pentru sintagma "te iubesc". Contopirea în "tubesc" are, în românește, (ne)fericita conotație sonoră a tubului - dispozitiv limitator, constrângător pentru cine ajunge să fie introdus în el. Ieșirea devine posibilă doar prin adaptarea forțată la forma pre(a)stabilită.

Îmbrățișați între limitele unui text care - e clar - își propune să fie mai puțin despre oameni și mai mult despre o idee, actorii Liviu Romanescu și Denisa Nicolae izbutesc să confere personajelor o identitate mai mult temperamental-emoțională. Bine orientată în raport cu specificul "mărfii" avută la dispoziție, regizoarea Iulia Grigoriu, susținută de scenografia esențializată la linie a lui Răzvan Bordoș și de banda sonoră a lui Bogdan Moroșanu, conduce acțiunea cu final previzibil, încercând - și izbutind cel mai adesea - să concentreze atenția publicului pe acuitatea și actualitatea mesajului. Ruperile de ritm înlocuiesc și penuria de sentimente / atitudini și precaritatea relației dintre personaje, dar și a argumentelor de natură omenească.

La urma urmei, trebuie înțeles și (poate) acceptat că avem de-a face cu un spectacol manifest. Un avertisment. Un strigăt de disperare aproape sugrumată. Căci, pentru cine ar mai avea obiecții la teza principală (ca-n bancul cu girafa), așa ceva chiar se poate. Ajunge să ne aducem aminte că mesajele sms de pe telefoanele mobile acceptă doar 160 de cuvinte. Asta dacă cineva s-a îndoi de verosimilitatea primejdiei...
De: Sam Steiner Regia: Iulia Grigoriu Cu: Denisa Nicolae, Liviu Romanescu

0 comentarii

În programul cultural

unteatru (Str.Sfinții Apostoli 44 - Piața Națiunilor Unite)
12.02.2023 20,00

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus