Nu te face că nu vezi - Libertate la Bremen

Florin Caracala alege să aducă pe scena Teatrului Național din Iași un text scris, montat și ecranizat de Reiner Werner Fassbinder, Libertate la Bremen. Personaj emblematic al cinematografiei germane din secolul XX, scenarist, regizor de film și de teatru, eseist și actor, Fassbinder vădește un interes deosebit pentru subiecte incomode, legate în special de abuz și oprimare, legate de sex, gen, etnie. Personajele sale, predominant feminine, au cel mai adesea un destin de un mare dramatism. Caracala, la rândul lui, așa cum afirmă într-un interviu acordat lui Călin Ciobotari, este interesat de ambivalența primordială bine-rău intrinsecă ființei umane și de cauzele care îi determină o anumită potențialitate. Alege acest text pentru actualitatea lui, dar și prin prisma fascinației pentru Fassbinder, el însuși o expresie a ambivalenței prin contrastul între opera sa exemplară, a refuzului facilului, în contrast cu viața personală marcată de consumul de droguri.

Fassbinder este atras de cazul șocant al ultimei femei decapitate în Bremen, supranumită în timpul vieții "Îngerul din Bremen" și dovedită a fi o criminală în serie. Păstrându-i numele real, el rescrie povestea transformând-o într-un studiu de caz despre oprimare și abuz. Caracala găsește o formulă interesantă de a-l contextualiza, fără a încălca cerința expresă a autorului de a nu interveni asupra textului și a indicațiilor regizorale. Creează o paradramaturgie prin care intră în dialog cu spectacolul lui Fassbinder.

La o primă lectură textul e rezumatul oricărei vieți prin reducerea la un inventar al tipurilor de relații interumane soț / soție, copil / părinți, frate / soră, amanți, parteneri de afaceri. Fassbinder adaptează acest prototip la o epocă în care femeia era prin lege lipsită de dreptul de a judeca, fiind redusă la funcționalitatea de obiect sexual cu două variante, diferite doar prin nuanța public versus privat, ca diferență între prostituată și soție.

Personajul principal, "Geesche Gottfried, născută Timm", pare, în prima jumătate a textului, că are "norocul" ca toți cei care o agresează fizic și psihic să moară răpuși de diferite boli. Fassbinder insistă să ne-o prezinte ca singurul personaj pozitiv, dispusă să îndure orice în schimbul a foarte puțin. Insistă și pe credința ei în Dumnezeu. Se roagă în genunchi pentru sufletul fiecăruia (indicațiile regizorale îi aparțin autorului). Mărturisirea crimelor o face chiar ea, printr-o spovedanie. Cea de-a doua jumătate a textului devine o înșiruire de crime (își ucide inclusiv copiii), cu o motivație din ce în ce mai slabă. Banalizarea răului, folosit ca modalitate de emancipare, e justificată de Geesche printr-un subterfugiu intelectual pe care Fassbinder îl construiește progresiv prin schimbarea radicală a felului ei de a relaționa cu lumea. Geesche crede că Dumnezeul ei, diferit de cel al Bisericii, o va înțelege. Fassbinder îi păstrează aparența de normalitate, nimic din ceea ce spune nu dă senzația că e nebună. În momentul în care Geesche este descoperită a fi autoarea crimelor, se sinucide și renunță la mântuire, asumându-și vina. E singurul personaj pentru care nu există fericire nici aici, nici în lumea de apoi. Devine o eroină tragică al cărei destin nu este frânt de vreo întâmplare ieșită din comun, ci de abuzul la care este supusă continuu și lipsa oricărei soluții de a-l evita. Pentru Fassbinder, Geesche e modelul "celuilalt diferit".

Florin Caracala închide povestea lui Fassbinder într-o vitrină. Interpretarea lui o așază în afara vitrinei, ca un comentariu. Cum face asta? Făcând apel la evenimentele reale, completate cu textele de lege în vigoare la acel moment, care sunt dovada unui sistem opresiv, și introducerea unui personaj martor-mut. Astfel ne atrage atenția că avem de a face cu o poveste despre o poveste. Diferențele între evenimentele reale și text accentuează felul în care autorul a dorit să le valorizeze. Fassbinder nu diminuează gravitatea faptelor ei, dar le schimbă radical sensul. El insistă asupra credinței ei și schimbă finalul, punând-o să se sinucidă (spre deosebire de realitate). Uciderea propriilor copii este abia sugerată prin rugăciunea pe care o rostește pentru ei. Nu este o psihopată religioasă, ci o femeie disperată, care începe să ucidă în legitimă apărare și descoperă o cale către eliberare. Caracala insistă în comentariul său asupra uciderii copiilor, prin adăugarea unui fundal sonor (realizat live de personajul mut) care sugerează plânsul acestora și care durează de la început până în momentul uciderii lor. Este apăsător și iritant, dar funcționează ca nuanță a propriei opinii. Poate că Geesche e totuși nebună. Nebună sau disperată, importante sunt mecanismele prin care victima abuzului e împinsă să caute mijloace pentru a se elibera și transformarea prin care ea devine călău. Despre ele ne vorbește Caracala în spectacolul lui. Legile s-au schimbat, dar mentalitatea colectivă nu. Frica, rușinea sau lipsa de educație fac ca abuzul să rămână încă prea adesea necunoscut și nepedepsit.

Spectacolul începe pe intrarea spectatorilor. În centrul sălii o dioramă închide o exponată de muzeu cu figuri ca de ceară. Este o cameră de zi tipic burgheză din prima jumătate a secolului XIX și familia care o locuiește. Chiar și nemișcate, exponatele umane transmit raportul de supunere al soției. În afara vitrinei o actriță întâmpină spectatorii. Are aerul unui ghid de muzeu - femeie tânără, contemporană, elegantă, pe tocuri de 13 cm - trimitere la reificarea și valoarea comercială a frumuseții feminine azi - ne informează documentat asupra contextului politic și religios, cu accent pe statutul femeii în epocă. Pe măsură ce sala se liniștește, ghidul nostru sexy își schimbă costumul business într-o ținută mai provocatoare și se transformă în personajul mut pe care Caracala îl adaugă poveștii - prostituată, curvă, lucrătoare sexuală, privind spre ceea ce se petrece în interiorul dioramei (familia de care nu are parte), uneori cu mirare, alteori cu ironie, de cele mai multe ori cu milă. Își schimbă ținutele trecând prin stiluri ale unor epoci diferite și se plimbă în jurul vitrinei. Este personaj colectiv și întruchipează cea mai veche meserie din lume. E martorul care asistă la cum istoria se repetă. Ca prin magie personajele din vitrină prind viață.

Efectul de ramă dat de închiderea acțiunii într-o vitrină creează un sentiment de distanțare, de receptare mediată, cinematică. Fundalul vitrinei adaugă elemente de simbolism construcției realiste. Este conceput sub forma unui triptic care alătură de la stânga la dreapta: peretele cu crucifixul sobru, panoul central cu rol de ușă și de didascalie artistică, pe care sunt proiectate tablouri care dau senzația că prelungesc scenele din casă, și dulapul familiei de care nu se apropie nimeni în afară de Geesche. Convenția, mediul și intimitatea.

Scenografia (Ana Ienașcu), pe cât de simplă, este extrem de versatilă ca simbol. Diorama este pe rând vitrină de muzeu, sticla purtătoare a unui mesaj, pereții unei camere, limitele libertății pe care Geesche o obține prin crime. Proiecțiile multimedia de pe panoul central al fundalului reprezintă tablouri din sec XIX, dar folosesc tehnologia secolului XXI, ca o referință la dialogul dintre atunci și acum.

Un ecran de proiecție aflat în afara dioramei, dă aleator informații despre ce se petrece în scenă - fie afișează fotografiile cu specific mortuar ale celor pentru care Geesche se roagă să aibă odihnă veșnică, fie dă indicații despre picturile de pe panoul central, fie afișează propoziții scurte despre ce se petrece în scenă. Eu nu am reușit să văd nimic din toate astea decât pe înregistrarea spectacolului, în sală de fiecare dată când am întors privirea, am văzut sigla TNI și am crezut că cel mai probabil e defect. Faptul că nu sunt permanent informații referitoare la situațiile din scenă scoate ecranul din calcul pentru mulți, iar poziția face ca vizibilitatea lui să fie foarte diferită în funcție de poziția în sală. Ecranul, proiecțiile multimedia (Andrei Cozlac), ca și faptul că personajele ne fac din când în când cu ochiul, au rolul să facă suportabil dramatismul, printr-un efect de distanțare care adaugă o convenție brechtiană peste cea de realism psihologic în care joacă actorii.

Geesche este jucată de Petronela Grigorescu, care reușește printr-un joc foarte conținut să transmită evoluția de la supunere la preluarea controlului, durerea și satisfacția criminalei, disperarea mascată sub aparența diabolică a celui care nu mai are nimic de pierdut pentru că s-a pierdut pe sine. Se sinucide aproape savurând clipa ca pe o eliberare. Reușește să câștige empatia publicului, cu toate ororile vieții ei. Victimă-călău-victimă. Prestația ei impecabilă e susținută de o distribuție care funcționează fără greșeală. Mălina Lazăr, ghid, prostituată și martor atemporal al abuzului, vorbește din prezent despre un trecut care și-a schimbat hainele, dar năravul ba. E vulnerabilă, fragilă, abuzată, dar are curajul să mărturisească. Prin ea Caracala echilibrează lumea. Cele două femei rezistă, fiecare în felul ei, lumii patriarhale în care trăiesc. O impresie puternică face preotul (Horia Veriveș). Scurta lui apariție marchează schimbarea de paradigmă în comportamentul personajului principal, care își recunoaște crimele. E un moment tragi-comic, prin opoziția dintre el și Geesche. El cinic, indiferent, pragmatic, ea vulnerabilă, singură, punându-și viața în mâinile Domnului.

Universul sonor (Eduard Draude), cu tentă religioasă, accentuează dramatismul situațiilor, accentuând atmosfera apăsătoare, întunecată, a evenimentelor.

Finalul spectacolului readuce personajul mut la rolul de ghid de muzeu care restabilește adevărul istoric, sugerându-ne că teatrul, ca și muzeul, au ca misiune schimbarea de mentalități prin raportare la poveștile trecutului. Dar atunci când poveștile sunt despre noi la trecut și prezent, cu tot disconfortul, ele trebuie repetate, cu nădejdea de a le anula viitorul.

Libertate la Bremen - spectacol realizat de Teatrul Național "Vasile Alecsandri" Iași în coproducție cu FaPT- Fabrica de Artă și Producție Teatrală Iași și Centrul Cultural German Iași
Autor: Reiner Werner Fassbinder / Traducere: Victor Scoradeț
Regia: Florin Caracala
Cu: Petronela Grigorescu, Ionuț Cornilă, Daniel Busuioc, Georgeta Burdujan, Livia Iorga, Mălina Lazăr, Doru Aftanasiu, Radu Homiceanu, Constantin Avădanei, Dumitru Georgescu, Horia Veriveș, Gabriel Anton
Asistență regie: Irina Crețu și Tudor Nicorici
Concept scenografic: Ana Ienașcu / Video: Andrei Cozlac / Univers sonor: Eduard Draude
Colaboratori video/scenografie: Flow Development Conceptual S.R.L.