În mai 2022, Sala Mare a Naționalului timișorean a găzduit premiera spectacolului Durerea fantomă, în traducerea Elvirei Rîmbu, regia lui Ion-Ardeal Ieremia și actoria Alinei Iliea (Olga), lui Matei Chioariu (Gleb) și a lui Bogdan Spiridon (Dmitrii). Plus decorurile lui Inocențiu Ieremia, costumele Gabrielei Strugaru-Popa și video design-ul lui Sebastian Hamburger.
***
Gleb e un bărbat descurcăreț, cu apucături când odioase, când candide. Dmitrii e un student care are nevoie de un job de noapte ca să își completeze veniturile ultra-precare. Olga e o femeie încă tânără ce vine adesea la locul de muncă al soțului, pe tura acestuia, deși acesta nu mai trăiește.
Locul de muncă al soțului mort e un depou din care pesemne că a plecat și utilajul de curățat zăpada care l-a ucis. Olga nu vrea / nu poate să vadă adevărul și se aruncă în brațele oricărui bărbat ce poartă perechea de ochelari a soțului, ce rămăsese la locul de muncă în noaptea fatidică. Bărbatul e Gleb și oricare dintre tovarășii lui și mulți alți necunoscuți. Și ar putea / vrea să fie și Dmitrii.
Pe scena parcă totuși prea mare pentru un text atât de intim, Inocențiu Ieremia așază o canapea învelită în plastic, o chiuvetă cu întrebuințări diverse, un dulap metalic, un poster cu Pamela, o șină de tramvai, un utilaj amplasat pe șină și un șir de uriașe ferestre, multe dintre ele sparte. Dacă interiorul vi se pare familiar, e pentru că e de găsit în aproape orice oraș cu tramvai din partea asta de lume sau din alte părți de lume. Periferia și sărăcia sunt boli cu manifestări similare.
Gleb are o mamă bolnavă, Dmitrii o facultate de terminat, Olga o durere. De fapt, două. "Total, trei, Doamne", cum ar zice Jean Constantin într-unul dintre BD-uri. Și chiar vor fi trei. Doar că nu fi nimic de râs. Deși stârnește multe hohote, mai ales datorită poftei de contre-emploi a lui Matei Chioariu, Durerea fantomă e departe de a fi o comedie.
Dmitrii e prins la mijloc. Între orbirea indusă de prea multă suferință a Olgăi și cinismul indus de prea multă viață condusă după puterea exemplului rău a lui Gleb. Bogdan Spiridon redă plenar și convingător zbuciumul. Poate o idee cu mijloace prea repetitive. Până la urmă, va alege. Și apoi, va alege și viața pentru / peste el. "C-așa-i în tenis", cum zicea Toma în copilăria atâtora dintre noi.
Olga e cheia. Elementul în jurul căreia gravitează cei doi bărbați (plus cel care nu mai e). Depărtarea de public o obligă pe Alina Ilea să rostească replicile tare. De aceea, cutremurătoarele momente de disperare năvalnică țipată nu sunt un contrapunct pe măsura zbuciumului actriței (atenție, în acest caz particular, țipătul pe scenă e perfect justificat!). În schimb, discreția tandră a dezvăluirii cumplitului secret e răvășitoare. Acolo, gesturile Olgăi sunt de mamă a tuturor durerilor lumii.
Durerile lumii. Sigarev și-a scris pesemne textul cu vreo Moscova, vreun Sankt Petersburg în gând. Azi, aceste locuri ne sună infinit mai rece decât ne-ar fi sunat acum trei luni. Dincolo de geamurile depoului, Sebastian Hamburger proiectează imagini la zi din alte urbe, cele ucrainene, distruse chiar de oamenii orașelor de mai sus. Povestea ar putea fi din Harkov, Kiev ori Mariupol.
Mai mult, chiar. Personajele ar fi dintre cele ce viețuiesc în Piața Roosevelt, bijuteria lui Radu Afrim ce face istorie chiar în repertoriul Naționalului timișorean. Piața braziliană, piața ucraineană, piața românească. Tristețea, disperarea, sărăcia, nenorocul. Globalizarea pe care, nedorind-o, n-am putut-o nicicând împiedica.