Povestea este spusă într-o manieră ludică, post-modernă. Nucleul prezintă peripețiile animate ale lui Giani, un țigănuș inventat din Bucureștiul interbelic care dorește să-l emuleze pe Django Reinhardt, creatorul jazz manouche. În ramă, în real life sunt expuse dificultățile echipei de producție ce trebuie să se descurce cu fonduri insuficiente.
Întreprinzător și talentat, Giani își urmează visul muzical în pofida obstacolelor. Tatăl său îi pune prima piedică, prin acțiunile și gândurile sale învechite. Tenor de potențial succes, a fost cât pe ce să fie angajat la Opera Română, dar respins într-un final pe motive rasiste. Cel puțin, așa susține el. În ochii celorlalți, realitatea este mai nuanțată, reproșându-i-se incapacitatea de a evolua, încăpățânarea lui de a nu învăța să citească partituri. Oricare ar fi fost adevărul, este sigur că mentalitatea sa este una conservatoare. El afirmă preeminența tradițiilor, în special a celor etnice, în defavoarea curentelor cosmopolite. Vioara, nu chitara - aleasă de fiul său - a fost dintotdeauna instrumentul tradițional al etniei sale și asta ar trebui să rămână în continuare. Abandonul ei ar echivala cu un dezastru identitar!
Așa că nu își încurajează fiul să își urmeze visurile de chitarist. Ba chiar face totul să îl împiedice. Însă, Giani i-o ia înainte și, sprințar prin natură și vârstă, depășește modelele tatălui său și dificultățile călătoriei într-o perioadă crâncenă din istoria Europei.
Evident, regizorul și scenaristul Valentin Urziceanu își construiește protagonistul ca un model pentru copii. Accentul pus pe auto-inventare, pe abandonarea tradițiilor moarte dar, în același timp, pe reinterpretarea unor moșteniri culturale într-un mediu cosmopolit, reprezintă un manifest oportun pentru mari și mici.
Apoi, faptul că Giani provine dintr-o minoritate discriminată face demersul educativ cu atât mai lăudabil. Nevoia de modele e stringentă nu doar pentru ieșirea din provincialismul cultural românesc, dar și pentru depășirea barierelor comunitare interne.
Spre lauda sa, Urziceanu refuză să folosească mijloacele instituționalizate ale corectitudinii politice pentru a creiona lupta personajului, talentul și munca acestuia în condiții dure. Giani este țigan și nu rom și se țigănește fără complexe cu un evreu atunci când e nevoie pentru a se reinventa, adică pentru a-și schimba vioara pentru o chitară. Dar Giani nu uită niciodată cine este și își păstrează conștiința etniei lui atunci când luptă pentru dreptul de a trăi liber și nediscriminat.
E drept și că universul lui Giani este unul idealizat. Viața în România nu transpare ca încărcată de sărăcie și discriminare, așa cum a fost în realitate, iar călătoria prin Europa controlată de naziști este mai degrabă un vis decât o deplasare fizică. Peripețiile din care Giani iese victorios de cele mai multe ori sunt depășite rapid, ca într-un joc video. Personajele sunt simpatice, excelente pentru copii. Animația întărește această senzație, fiind realizată în culori vesele, calde și forme adaptate perspectivei celor mici.
Cel de-al doilea palier al filmului, filmul despre film, este dominat de obsesia față de subfinanțarea industriilor creative românești. Din păcate, trebuie să le dăm dreptate, animația neavând un nivel ridicat de complexitate.
Dar, umorul românesc reușește să iasă din această fundătură și face haz de necaz. De exemplu, tatăl lui Giani cere la o bere una generică, echipa de producție explicând că "nimeni nu ne-a plătit să plasăm marca lor". Când repetă la chitară ascuns în fundul unei curți, lângă niște lăzi de lemn, distingem clar inscripția pe ele "Reclama ta aici".
Așa că Merge și-așa îi invită pe cei mici și pe cei mari la o călătorie imaginară ideală și la o lamentație plină de umor, într-o atmosferă de ansamblu optimistă și încurajatoare. Cu siguranță este o alternativă mai ofertantă decât un film cu super-eroi sau cu prințese Disney!