Shakespeare nu e Dumnezeu. Nu e perfect, textele lui nu sunt o colecție de capodopere din care nu se cuvine să te atingi nici măcar de o virgulă. Despre Îmblânzirea scorpiei, de pildă, s-a spus, se spune și se va mai spune că mustește de un misoginism imposibil de ignorat. Există chiar și interpretarea conform căreia relația Caterinei cu mediul uman înconjurător e atât de violent îngroșată de autor tocmai pentru ca noi, cititorii / spectatorii să înțelegem lucrurile pe dos: procesul de "îmblânzire" e un delir de care se cuvine să ne îngrozim / delimităm, nu un ceva de aplaudat și urmat. Prea puține montări, cel puțin din această parte de lume, au mers însă pe această cale.
Iacoban & TNT
Caterina (Flavia Giurgiu) privește în ochi spectatorii și îi avertizează că ceea ce urmează să vadă nu prea e acel Shakespeare cu care sunt obișnuiți. Trei ore mai târziu, cei 200 de spectatori din Sala 2 a Naționalului timișorean o vor privi pe Flavia refuzând finalul shakespearian al piesei și pe ceilalți 15 actori din distribuție ieșind din roluri, preluându-și identitățile din afara scenei și întrebându-se încotro: "Și acum noi ce facem, Ioane?". În traducerea, adaptarea și regia lui Radu Iacoban, Îmblânzirea scorpiei de la TN Timișoara are unul dintre cele mai năucitoare finaluri de spectacol din tot ce e de văzut pe scenele momentului.
La acest final se ajunge într-un crescendo continuu, construit cu o atenție la detalii, risipă de imaginație, varietate de mijloace și îndrăzneală de a plezni preconcepții, tabu-uri și conformisme cum rareori e de văzut în mediul artistic românesc. Iacoban și trupa TNT-ului (aproape toți "greii", bașca un număr de tineri, parte încă studenți) se iau în dinți cu toate eșafodajele religios-cultural-tradițional-familiale care ne țin mințile prizoniere stereotipurilor despre ce va să zică rolul femeii în lumea care încă foarte mulți dintre noi o percepem, conștient sau nu, ca fiind a bărbaților. La Flavia versus restul distribuției din final se ajunge pe bază de Iacoban & TNT versus moravurile (mai strident-abjecte ori mai subtil-dereglate) ce îngăduie materializarea tuturor abuzurilor de care abia dacă se vorbește în spațiul public ori privat.
Într-una dintre cele mai importante scene, Flavia urcă printre gradene și invită spectatorii să citească de pe mobilul ei citate horror din autori faimoși: ÎPS Teodosie, Sorin Lavric, Cristi Puiu. În alt moment, suntem invitați să ne deschidem browser-ele de pe mobile (da, frate, la teatru!) și să tastăm pe google images "femeie bătută în stradă". Altcândva, Caterina se întâlnește cu Petruccio (un Matei Chioariu în formă maximă) și Iacoban transformă totul într-o scenă în care o actriță repetă cu un regizor, ambii citesc de pe foi, el o încurajează pe ea și din una în alta el ajunge peste ea. C-așa-i în teatru!
Dacă până aici vi s-a părut că e vorba de teatru activist, de atitudine morală și socială, că eventual Replika a venit în turneu la Timișoara, e momentul să lărgim perspectiva. În scena-i de debut, Baptista (Ion Rizea) tună și fulgeră împotriva a ceea ce el percepe a fi un cuplu de gay și face asta etalând o superbă pereche de cercei multicoloră. Mai târziu, alături de trupa ad-hoc (chitară, sax, baterie, clapă) formată din studenții distribuției (Oana Iovița, Teodor Cauș, Otniel Floruț, Vlad Vajdovics), Rizea va interpreta primul song al spectacolului. În versiunea de profesor sperând la favorurile Biancăi (la reprezentația din 29 iunie 2022, Tania Ionescu - în altă versiune de distribuție, Cristina Chiperi), Hortensio (Cătălin Ursu), costumat în Freddie, va plusa fix în fața publicului, asistat exclusiv de chitara lui Cauș, cu un cântec din The Young Pope. Totul în italiană, că doar suntem la Padova. Totul de o calitate entuziasmantă, că doar suntem pe scena și cu oamenii Pieței Roosevelt!
Apropo de Bianca. Mâna i se predă către potențialul viitor soț urmare a unui proces de licitație organizat de dragul ei tată în acord cu toate regulile economiei de piață. Pețitorii își prezintă oferta, padre decide. Gremio (Romeo Ioan) își enumeră pas cu pas bio-averea, la un microfon căruia magia lui Sebastian Hamburger îi adaugă distors peste distors pentru un efect comic delirant. Bogdan Spiridon face din Tranio un delicios șmecheraș de bani gata. Corului de masculi în eterne călduri de natură erotico-financiară i se adaugă Lucentio (Marin Lupanciuc), Grumio (Andrei Chifu) și Biondello (Darius Zet). Când tabloul atinge forme înalte de grotesc, spectacolul pune frână șuvoaielor de umor, actorii tac brusc și se întorc spre public, privind în tăcere: "Râdeți? Sigur e OK să râdeți?".
Totul e la zi. Și în ce privește manifestarea dereglărilor crunte ale societății, și în ce privește mijloacele și uneltele: trotinete, Uber, hamburger vegan comandat prin aplicație, vorbit la mobil în biserică, lasere multicolore țâșnind din ochii lui Venus din Milo (scenografia: the one and only Tudor Prodan). Shakespeare, contemporanul nostru în versiunea Noi, cei de azi, față în față cu Noi, cei de azi. Nașpa întâlnire!
****
În ireverențiozitatea lui atroce, spectacolul stă pe ideea revoltei Flaviei Giurgiu față de propriul personaj. Iacoban mizează enorm pe capacitatea formidabilă a actriței de a lua distanță de Caterina, de celelalte personaje (inclusiv de Bianca, Vincentia (Claudia Ieremia) și de văduva lui Hortensio (Cristina König), versiuni feminine ale misoginismului ancestral), de convenția teatrală.
Vocea Flaviei, timbrul, tonalitatea asigură primul contrapunct. Replicile ei sună altfel decât restul vocilor pe care le auzim. Apoi, urmează conștientizarea sensului vorbelor. Nimic senzațional, de fapt, doar lucruri care țin de demnitatea persoanei, de egalitatea ființelor umane, de dreptul de a trăi în acord cu propria conștiință. Genul de vorbe banale într-o lume firească. Dacă ele însă sună uau, e pentru că citatele de pe telefonul Flaviei, pozele pe de google-urile noastre și uriașa istoriei a speciei umane dau seama despre o lume ne-firească. Pe care o locuim și perpetuăm.
Eh, pentru unii oameni, joacă asta nu mai o opțiune. Vreți să vă hăhăiți de-a îmblânzitul scorpiei, băieți și fete? Vă privește. Noi vă punem oglinda în față, ca să vă fie clar ce și cum (în caz că doriți să vedeți) și vă pupăm dulce. Lumea voastră e tăcere. Adio!