Cîndva un cronicar social incisiv, Marco Bellochio priveşte acum resemnat spre victimă şi curios spre călăi; căutătura regizorului, lentă şi agonizantă, vine aproape exclusiv din interior, iar senzaţia de claustrofobie e amplificată şi de tragedia tinerei comuniste (singura femeie dintre răpitori - în fapt, personajul central al acestei alegorii), sufocată de propriile-i coşmaruri şi îngrozită de propriile-i îndoieli.
Atentatul propriu-zis este redat numai prin telegiornalele din epocă, iar liniştea sinistră e ruptă doar de bucăţi muzicale (de la Schubert la Pink Floyd) care îţi accentuează, în special la finalul suprarealist, golul din stomac şi lacrimile din ochi. Lacrimi de furie.