Poema Noemei - Cântec pentru Noéma

Plecăm de la TNT (Festivalul Tinerilor Regizori Theater Networking Talents) Craiova, 2022 în formula 5 oameni și un câine, de parcă ne-ar fi scris Jerome K. Jerome, sau de parcă adaptăm Scooby Doo cu un playlist la care contribuie fiecare. După ce investigăm bustul lui Becali de pe marginea drumului, ne declarăm mulțumiți în calitate de echipă a misterelor. În București ne despărțim, cum se face, fiecare cu noul mister personal. Îmi las bagajele, e șase. Fac un duș, e șase jumate. Mă îndrept spre TNB, Sala Pictură, unde se joacă a doua reprezentație la liber din Cântec pentru Noéma, în regia Ancăi Bradu, care a și tradus și adaptat, împreună cu Antonia Nicu, Le chant du dire-dire, de Daniel Danis. Mara Oprea face asistența de regie a spectacolului, scenografia e a Marei Miu, mișcarea scenică a Mădălinei Andrei, iar Sarah Mitrofan semnează muzica și sound designul.

Adaptarea e simpatică, patefonul dire-dire devine zi-zi, iar copiii loviți de trăsnet sunt Theodor Șoptelea, Teo Dincă (Noéma), Iosif Paștina și Vlad Ionuț Popescu. Nu am văzut prima reprezentație, am ajuns la mustață (acum mi-a crescut, o pot răsuci) la cea de-a doua și pot spune că am văzut un spectacol realmente funcțional. Dincolo de tehnicalitățile lui sterile, lucruri de impact, o mișcare foarte intrigantă, o sincronizare asemenea, pot să zic că mi s-a părut ușor jos ca nivel de energie. Bine, sunt super subiectiv acum, pentru că mi se pare că distribuția aleasă ar trebui să fie cele patru fitile ale aceleiași bombe energetice... E o chimie incredibilă între ei, băieții sunt cei trei muschetari, despre care știm că de fapt sunt patru (cu Teo cu tot) până la final. (Mi se pare o Dumas bună asocierea asta.). Chimia asta incontestabilă poate chiar crea iluzia unei energii cu care spectatorul să fie în armonie. Iar tot angrenajul de scenografie, mișcare, regie și adaptare e integrat acestei armonii. În plus chiar e un text foarte bun, potențat de un dinamism exagerat atât cât trebuie, iar frații sunt foarte aproape de realitatea prieteniei lor reale. E cumva greu să discerni dacă joacă ceva, fiind într-o constantă naturalețe augmentată, peste care se mai așterne doar identitatea de personaj și nițel text. Dar, ca extratext, personal am văzut trinomul prieteniei de când lumea, bucuros de ocazia de a juca în formula asta. M-am uitat la chimia asta așa cum te-ai uita la fetițele powerpuff, mi s-a părut o potrivire incredibilă.

Teo Dincă e minunată ca Noéma, dă personajului o delicatețe aparte și o dimensiune ludică foarte tare, foarte suavă. Toți sunt frumoși, nu degeaba au fondat cu toții Societatea Iubirii, pretextul textului lui Daniel Danis pentru a avea grijă unul de altul, de unii singuri, dar împreună.

Sigur că grija frățească substituită absenței unei griji părintești este dătătoare de conflict, medicul din apropiere este văzut ca torționar și nu i se acordă încredere nici măcar când starea Noémei se înrăutățește, pentru că Societatea Iubirii are întotdeauna totul sub faux-control, un fel de haos controlat.

Mi-au atras atenția momentele de dans, atât dansul country al fraților de la început (care cred că te vlăguiește îngrozitor dacă e să fi parte din el, dar este minunat ca dinamică), cât și cel de societate, ulterior, asta pe lângă momentele super precise de mișcare scenică plus text, care funcționează de fiecare dată, așa-mi zice intuiția. Spațiul e foarte bine folosit, nu există decor sau elemente redundante per se, ci totul vizual și funcțional este extrem de bine calibrat. Toată lumea știe ce are de făcut, că tot vorbeam de tehnicalități.

Iosif pare a fi tipul declamativ, cel mai mare dintre frați, Theo e, în contrast, cel alintat și firav, iar Vlad e băiatul conștient de sine. Asta așa, ca tipologii, la o primă vedere. Interacțiunile mai în profunzimea spectacolului, le rup, le anulează destul de bine. Se mai ițesc așa, niscaiva elemente sugestive, dar Societatea Iubirii devine, paradoxal, și elementul unificator al chimiei scenice, dar și alegoricul divide et impera până la final.

Noéma (Teo) are o dublă responsabilitate, e vorba acolo de o natură duală a Noémei, iar ludicitatea și delicatețea de care vorbeam se observă în incursiunile în amintire, sau în schimbările de perspectivă către a doua sa natură, cea mai degrabă heterodiegetică. Îmi place, că tot am punctat ideea asta, și schimbarea simetrică produsă. Frații ajung, spre final, în postura Noémei, în timp ce Noéma ajunge în postura fraților, iar treaba asta nu îmi pare a fi o simplă alegere regizorală goală de sens. Tot firul poveștii se construiește frumos, împletit cu alte ițe care îi dau substanța de care are nevoie, toate super potrivite împreună. Cântec pentru Noéma e un tot. De-asta abia aștept să se reia în toamnă la Sala Pictură de la TNB (chiar și spațiul mi se pare super potrivit, zicea și Vlad ulterior că e foarte propice spectacolului, întrucât ei sunt în pustiu, iar structura sălii trimite cumva în direcția asta, alegoric vorbind).

Bine, pentru că nu totul în viață e (tanti) roz, nu-i așa, mai e un motiv pentru care îmi doresc să revin la Cântec pentru Noéma atunci când o să se reia, din toamna lui 2022. Iar motivul e energia, simt că se poate transcende cantitatea asta măsurabilă tehnic de corectitudine a spectacolului, iar un aport energetic mai mare nu ar face decât să potențeze toate atuurile structurale de care vorbeam.