Monumentul realizat de arhitectul Georgi Stoilov pe vârful Buzludzha din Bulgaria în anii 1970 se dorea o preamărire a regimului comunist. Arhitectura sa a fost influențată de așa-numitul stil brutalist, popular la acea vreme, precum și de influențe specifice din arhitecți precum Mies van der Rohe, Gropius sau Le Corbusier. Ideea arhitectului bulgar a fost să încorporeze în această odă comunistă motive din Panteonul din Roma, dar și forme de farfurii zburătoare așa cum au fost imaginate în filmele sci-fi americane din anii 1950.
Ajunsă în prezent o simplă construcție de beton delapidată uitată în munți, la o altitudine cu climă dură care își spune cuvântul asupra prezervării și accesibilității, monumentul prinde încă o dată viață prin filmarea elegantă alb-negru a fraților Berner, care îi scoate la iveală frumusețea liniilor abstracte. Privirea creatoare din spatele camerei imprimă o estetică neașteptată, rafinată și însuflețită asupra a ceea ce, de departe și unui ochi neavizat, nu pare altceva decât o hardughie fără scop.
O astfel de creație cinematografică - în care o rămășiță urâtă a comunismului, ce rănește peisajul natural din jur, este reinterpretată, recreată estetic prin imagini și mișcări rafinate - răscolește spectatorul est-european. Pe de o parte, îl inundă o stare de recunoștință pentru frumusețea pe care o vede crescând dintr-un asemenea morman de beton, ca atunci când camera se apleacă asupra unor fețe umane desenate în mozaic sau când urmărește picăturile de ploaie picurând, liniștitor, pure, prin crăpăturile betonului. În același timp, atunci când, în planuri ansamblu, se distinge clar decrepitudinea locului și forța cu care natura și istoria regiunii au fost rănite de teroarea comunistă, același spectator post-comunist ar dori ca astfel de construcții să fie dărâmate, să fie șterse de pe retina și memoria sa. Ar dori să se înfăptuiască o minune prin care tot dezastrul epocii comuniste și moștenirea sa culturală hidoasă să dispară fără nici o cicatrice. Pentru că, din păcate, un astfel de monument este o astfel de cicatrice, doar că mai frumoasă, mai îndrăzneață și mai izolată decât altele.
All the Crows in the World (r. Yi Tang, Hong Kong)
O tânără sigură pe ea (Xuanyu Chen) este invitată de o verișoară la o petrecere ținută într-un bordel-restaurant. Aici, chiar dacă se simte amenințată de avansurile sexuale ale celor din jur, înfruntă cu stoicism și chiar sarcasm atmosfera încărcată de sexualitate a unei societăți dominate de machism.
Costumul simplu de training în care este îmbrăcată are valoarea unui manifest vestimentar disonant față de fustele mulate și sclipicioase ale celorlalte fete din stabiliment. Și-l închide până sub gât, într-un refuz încăpățânat de a intra în modelele de hărțuire sexuală acceptate fără împotrivire de femei pentru că sunt validate de cultura conservatoare patriarhală. Este ajutată și de un personaj anost, un grăsuț miop și neîndemânatic. Perceput inițial ca un simplu client frustrat al bordelului, acesta care se dovedește, neașteptat, un spirit-pereche. Apropierea începe cu un toast, în care bărbații de la masă, ca și vara cea prea obedientă (expresie a femeilor coadă de topor pentru spiritul machist), închină pentru "Prosperitate! Pentru și mai multă prosperitate! Pentru dezvoltarea imperiului financiar!". În contrast, aliatul său improbabil închină pentru "O societate armonioasă!", ceea ce îi dă curaj să închine și ea pentru "Pacea mondială!".
În curând, urmează un moment de apropiere sufletească între cei doi, care, prin comic și sinceritate, dezamorsează presiunea sexual-exploatatoare în care se aflau.
Tornar-se um Homem na Idade Média / Becoming Male in the Middle Ages (r. Pedro Neves Marques, Portugalia)
Titlul prezintă o dublă ironie: nu se petrece în Evul Mediu, ci în post-modernitatea noastră dominată de magia ingineriei genetice, și nu vorbește despre masculinitate, ci de disoluția acesteia din cauza poluării chimice și a reinterpretării radicale a rolurilor de gen.
Scurtmetrajul prezintă două cupluri în paralel. Primul este tradițional: încearcă să procreeze fără intervenții hormonale, dar nu reușește. Nici al doilea, cât se poate de netradițional, nu are succes, în pofida tratamentelor reproductive revoluționare.
Toate aceste peripeții și neîmpliniri, povestite din perspectivă feminină pe tonul unei mărturisiri triste și nostalgică, chestionează aparențele și obișnuințele prezente din perspectiva oportunităților viitoare. Este ca și cum viitorul - carnea fabricată în laborator și obținută fără uciderea niciunei ființe, ovulul fecundat în brațul unui bărbat și apoi inseminat în abdomenul acestuia - năvălește asupra protagoniștilor pe care îi găsește însă nepregătiți, nu din cauza lipsei de îndrăzneală, ci a unei impotențe existențiale.