Pentru Centrul Replika, acesta a fost un prim contact cu persoane cu deficiențe de auz, da lucrurile nu se vor opri aici. În iunie 2022, artiștii au participat la ateliere de formare pentru creșterea gradului de accesibilitate a produselor culturale pentru persoanele cu deficiențe de vedere și auz. Proiectul Audio Description Against Exclusion a fost imaginat și inițiat de Centrum Kultury Wrocław-Zachód, din Wroclaw, Polonia cu parteneri din Lituania, Letonia, Cipru și România și este finanțat prin programul Erasmus și de către Ministerul Culturii, al Patrimoniului Național și al Sportului din Polonia.
Am vorbit cu regizorul Radu Apostol, cofondator al Centrului de Teatru Educațional Replika și prorector al UNATC, despre aceste proiecte și despre accesibilizarea artelor performative pentru persoane cu dizabilități.
"Când va începe anul universitar, vreau să demarăm un program pilot pentru studenții de la UNATC care sunt interesați să învețe limbajul mimico-gestual în limba română. Cred că e foarte util. Statisticile OMS arată că din cauza folosirii intensive a căștilor de către cei tineri, peste 20 de ani unul din trei oameni va avea probleme cu auzul. Pentru persoanele cu deficiențe de auz, multe lucruri din jocurile și exercițiile de la Arta actorului trebuie adaptate astfel ca stimulii vizuali să fie mai importanți decât alți stimuli. Miza pe termen mediu și lung este să dezvoltăm un spectacol în care publicul să aibă acces la problemele cu care se confruntă persoanele cu deficiențe de auz și să afle despre istoria educației pentru acești copii în România. Încă din sec. XIX exista o școală pentru copii cu deficiențe de auz."
Prima școală pentru surzi din România s-a înființat la București, în cadrul Azilului "Elena Doamna" din Cotroceni, la 15 noiembrie 1863.
"Există o școală transilvăneană care are un anumit limbaj mimico-gestual, iar în partea de sud e un alt tip de limbaj. Surprinzător, nici limbajul mimico-gestual internațional nu se întâlnește foarte lesne cu ceea ce se întâmplă local, adică semnele în linii mari nu sunt aceleași. Se încearcă de ani de zile să se facă un dicționar al limbii române în limbaj mimico-gestual pentru că una dintre problemele cu care se confruntă familia și profesorii acestor copii este că ei asimilează foarte greu noțiuni. Și asta pentru că noțiunile au o reprezentare vizuală, dar au și asociere în plan sonor. De exemplu, pentru cei care au deficiențe mari de auz, anumite litere, precum h, nu au nicio relevanță. Chiar dacă o văd scrisă, nu pot reprezenta litera h pentru că ei citesc pe buze și toate literele care se formează pe buze au relevanță pentru ei, dar cele care se formează în interiorul gurii, nu. În schimb, ei au o mare capacitate de a citi nonverbalul, limbajul corporal, nu poți să îi minți. Minciuna e purtată de cuvinte."
"Pe aceste bulevarde, surzenia este singura noastră baricadă" - Ilya Kaminsky (poet hipoacuzic), "Republica surdă"
"Asta ar fi miza proiectului, o miză artistico-umană, să ne dăm seama unde sunt limitele noastre și cum am putea face mai accesibil pentru ei universul ăsta, cu care noi suntem obișnuiți să existăm. Sperăm ca în toamnă să demarăm lucrul la acest spectacol. Suntem fascinați de istoria pe care a avut-o educația în zona asta în spațiul cultural românesc, dar ne interesează și problemele cu care se confruntă acum copiii cu deficiențe de auz și părinții lor, toată dezbaterea asta, dacă e bine să ai școli speciale sau dimpotrivă, școlile să nu fie segregate. E o dezbatere complexă. Sunt foarte mulți copii la școala aceasta (Școala Specială pentru Deficienți de Auz "Sfânta Maria") care nu au rezistat într-o școală tradițională, standard, tipică, iar aici realmente au înflorit. Sunt copii care din cauza unor deficiențe de auz și vorbire - pentru că ele merg împreună - s-au simțit / au fost stigmatizați și a fost nevoie de doi, trei ani ca să se reactiveze, iar aici, sunt foarte activi. Asta și pentru că sunt puțini în clasă, au mai mulți profesori, există posibilitatea să lucreze cu un logoped, ceea ce e foarte important. O deficiență neidentificată de la început și netratată la timp se acutizează pe măsură ce trece timpul. Pentru noi a fost o șansă acest Festival of Love pentru că am avut un cadru în care să îi putem cunoaște, să lucrăm cu ei câteva ore pe zi la ateliere, am colindat cu ei Europa. Ăsta e un mare beneficiu - acești copii au călătorit în câteva state europene, au reușit să se descurce cu Google map, îi puneam să ne ghideze spre teatru sau spre hotel, le-am delegat sarcini de oameni responsabili, adulți, cu toate că ei sunt niște copii, dar s-au descurcat de minune. În spectacol sunt 6 copii, dar la ateliere, atât în Spania, cât și în Polonia au fost mai mulți copii pentru că e o strategie deșteaptă a doamnei profesoare Cristina Gherasim și a Școlii Speciale pentru Deficienți de Auz "Sfânta Maria": într-un proiect ajung numai câțiva copii, dar în toate etapele lui trebuie să fie implicați câți mai mulți ca să beneficieze de experiență.
"Nu sunt surd
doar i-am spus lumii
să-și oprească puțin muzica scrântită." - Ilya Kaminsky, "Republica surdă"
"Ca să lucrezi cu ei trebuie să fii în permanență disponibil să asimilezi informație, să ai un simț de observație foarte dezvoltat și să percepi imediat dacă există un element care deranjează, dincolo de faptul că se pune întrebarea asta tot timpul, să ai un psiholog și un expert care să cunoască limbajul semnelor. Trebuie să ai foarte multă răbdare, să fii conștient de faptul că tu te duci spre beneficiar și nu invers, adică tu trebuie să fii la zi cu pregătirea. Noi am început să asimilăm limbajul mimico-gestual, e adevărat că nu este ca mersul pe bicicletă, dacă nu îl exersezi, se pierde, dar păstrezi anumite abilități - capacitatea de a te adresa printr-un stimul vizual, de a te poziționa în câmpul vizual al persoanei cu care lucrezi, să fii cât mai concis în indicații. Să fii interesat să descoperi universul lor - asta e miza cea mai mare. Să ne dăm seama cum funcționează ei ca să facem ca programele noastre și spațiul să le fie în mod real accesibile. De exemplu, în sălile lor de curs de la începutul secolului erau oglinzi pe toți pereții, ca într-o sală de balet, pentru că neputând să perceapă informația decât vizual, acești copii aveau nevoie de oglinzi retrovizoare. Pentru noi, care lucrăm în teatru cu tema oglindirii, a reflectării, asta capătă și alte conotații. În prima școală (1863), aveau lămpi pentru fiecare pupitru unde stăteau copiii și când voiai să atenționezi pe cineva, aprindeai lampa de pe masa respectivă ca să știe că te adresezi lui. Sunt lucruri practice care trebuie rezolvate. Le-am constatat și noi lucrând cu ei. De exemplu, pe stradă e periculos pentru că sunt trotinete electrice, biciclete, elemente care pot veni din spate și pe care ei nu le pot percepe."
"Surzii nu cred în liniște. Liniștea este invenția celor care aud." - Ilya Kaminsky, "Republica surdă"
"Ei se bazează enorm pe fizicalizare și pe acțiune. Am fost surprins de capacitatea lor de a desface succesiunea logică a unor acțiuni prin lucrul cu un obiect imaginar, de exemplu. În limbajul lor, sunt foarte multe gesturi ca niște metafore. Pentru "nu mă interesează", îți prinzi cu degetul arătător și degetul mare tricoul sau ce haină ai pe piele, o îndepărtezi de corpul tău și îi dai drumul. E incredibil de frumos și expresiv gestul pentru a comunica o emoție foarte mare - îți prinzi palma deasupra sternului până aproape de gât, cu o mișcare de jos în sus. În rest, ei îți pun imediat etichete și îți dau porecle prin gesturi. Ca să își înlesnească comunicarea, te ascund pe tine într-un gest. Datorită limbajului cu care sunt obișnuiți să comunice au o capacitate de a condensa, de a esențializa. Necazul e că statisticile arată că doar 1% dintre copiii care termină o școală profesională pentru elevi cu deficiențe reușesc să ia bacul în România. Asta pentru că bacul nu este diferențiat - e foarte complicat pentru cineva care are din start un vocabular extrem de redus să îl pui să analizeze. Desigur, analizează în scris, nu trebuie să vorbească, dar reprezentarea cuvintelor, a noțiunilor are o mare importanță și în plan sonor. Am încercat să transpunem în limbaj mimico-gestual poezii. De exemplu, versul Pe-un picior de plai e reprezentat rudimentar, pe scurt, într-un loc frumos. Ca să poți să comunici informația rapid, îi dai baza. Și atunci cum poate un profesor de limba și literatura română să aprofundeze un text cu ei, să găsească sensuri, conotații? De asta spuneau că ar fi ideal să existe un dicționar mimico-gestual în care să se explice noțiunea plai, că nu e noțiune de zi de zi și ei nu au o reprezentare a ei."
Imposibilitatea de a traduce metafore într-un limbaj metaforic. În cartea Văzând glasuri. O călătorie în lumea surzilor, neurologul Oliver Sacks arată că limbajul semnelor este procesat de emisfera stângă a creierului, ca o limbă (acolo e spațiul lingvistic), nu de cea dreaptă, care procesează imaginile, deși este un limbaj vizual-spațial. Structura acestui limbaj este "cinematică". "Limbajul semnelor deține o capacitate de a descrie nemijlocit care nu are vreun analog în limbajul vorbirii și e imposibil de tradus în el; pe de altă parte, se poate înălța la orice nivel al figurilor de stil". Dar pentru asta, este nevoie de dicționarul amintit.
"Din păcate, piața muncii nu prea e deschisă către ei. Am început să am foarte mare respect pentru Monitorul Oficial. Nu știam că la tipografia Monitorului Oficial lucrează în proporție foarte mare persoane cu deficiențe de auz. Ei dobândesc o meserie în școlile profesionale, și nu doar cei cu deficiențe de auz. E vorba de orice fel de muncă repetitivă. Știu că este dezbaterea peste tot în lume legată de implantul cohlear (n.red. care ar permite unor categorii de surzi să audă), dacă să fie acceptat sau nu. Implantul este complicat, nu e definitiv, e o intervenție în urechea internă, un dispozitiv amplasat acolo, care are o reprezentare în spatele urechii, pe craniu, și pe mulți îi deranjează lucrul acesta. Aparatele auditive sunt bune, dar folosirea lor vine la pachet cu niște neajunsuri. De exemplu, în avion, aparatele auditive sunt o problemă pentru că ele interferează, nu știu exact cu ce, dar i-am văzut pe copii cum și le dau jos. Aparatul auditiv îi ajută mult, fără el nu percep niciun sunet, dar cu el, reușesc să reacționeze la anumiți stimuli sonori. De cele mai multe ori, părinții nu vor să accepte că copiii au o deficiență, îi încurajează să se manifeste cât de liber se poate așa cum sunt ei. Dar nici nu identifică ulterior modalități de a corija problemele lor. E o dezbatere intensă și în interiorul comunității surzilor (n.red despre cum să se poziționeze în raport cu deficiența de auz). Pentru unii nu e nimic defăimător să îi asociezi cu persoane surde. În spațiul european există Deaf și deaf."
Termenul Deaf, scris cu majusculă, desemnează persoane care s-au născut surde sau sunt surde de dinainte de a învăța să vorbească (prelingual) și care consideră limbajul mimico-gestual drept prima lor limbă. Aceste persoane formează o comunitate, cu propria sa cultură și simțul identității, bazate pe o limbă comună. Termenul deaf se referă la orice persoană hipoacuzică.
Poziționarea față de implantul cohlear, ca și cea față de incluziune sau segregare în învățământ țin în mare măsură de realitatea socială. Un sistem de educație incluziv, noncompetitiv, în care copilul se compară doar cu sine și o societate în care o persoană cu deficiențe de auz are acces, prin facilități concrete, la toate instituțiile pot determina dorința părinților de a integra copilul surd într-o școală standard și în același timp de a refuza implantul cohlear, care l-ar face pe copil să fie similar majorității. Dar asta în țări în care persoanele cu deficiențe de auz nu rămân la marginea societății pentru că nu au punți de comunicare cu aceasta. Însă în România, unde școala urmărește competiția între elevi și nu este adaptată copiilor cu dizabilități, iar societatea încă stigmatizează și marginalizează aceste persoanele, e posibil ca implantul cohlear să fie preferat, atunci când este posibil. Asta arată, de fapt, limita societății noastre. Să ne amintim că a fost neobișnuit faptul că în timpul stării de urgență din 2020, conferințele de presă ale autorităților au fost traduse în limbaj mimico-gestual.
"Mai e o situație extrem de delicată a copiilor care s-au născut tipici din părinți atipici, complet surzi, iar copiii au auz. Întrebați când și-au dat seama că părinții lor sunt diferiți, au spus că destul de devreme pentru că nu le răspundeau la anumite semnale pe care le transmiteau. În comunitatea lor, ei și-au creat singuri un mecanism de a supraviețui, de a relaționa, de exemplu, au semnale luminoase în diferite colțuri ale încăperii care îi atenționează dacă cineva e la ușă. Pentru ei, video call-ul a fost mană cerească căci fără componenta vizuală, nu puteau folosi telefonul. Sunt situații grave de viață în care au nevoie să apeleze, de exemplu la 112. Aici sunt alte probleme - în sistemul de sănătate nu există persoane care să stăpânească limbajul mimico-gestual. Sunt copii, adulți acum, care s-au născut tipici, dar din părinți surzi, și spuneau că de la vârsta de 9 - 10 ani, ei au fost purtătorii de cuvânt ai părinților pentru că la orice problemă pe care o aveau, la spital, la primărie, copilul trebuia să vină cu părinții, ca aceștia să se poată face înțeleși. De asta cred că a include cursuri cu predare în limbajul mimico-gestual, măcar în universități, e vital. Eu nu știu cum societatea a tolerat situația asta până acum. Cum să nu ai în spital pe cineva care să știe limbajul mimico-gestual? Sau la serviciul de ambulanță?"
"Uite, Doamne -
surzii au ceva de spus,
ceva ce nici ei nu aud." - Ilya Kaminsky, "Republica surdă"
"Această deficiență a fost ani de zile asociată cu o persoană subdezvoltată sau nedezvoltată armonios. În prima școală înființată la noi, profesorii aveau halate albe pentru că nu voiau să lucreze în acest medii, considerau că era defăimător pentru ei și atunci, ca să le ridice stima de sine, statul i-a asociat cadrelor medicale. E un beneficiu educațional ce lucrezi tu aici, dar cu precădere sanitar și social și atunci ești mai degrabă un lucrător din domeniul medical. Ei, unii părinți cred că e o mare problemă că copilul trebuie să poarte aparat auditiv, consideră că e un neajuns al lor, dar pe de altă parte, acest aparat e foarte util. Trăim într-o lume superdigitalizată și din ce am văzut, sunt multe lucruri pe care noile media, gadgeturile le pot facilita persoanelor surde. De exemplu, pe Google, aplicația prin care se transcrie un discurs audio este utilă pentru ei. Aplicația are încă probleme, dă rateuri mari când transpune textul, dar va deveni în timp funcțională. Telefoanele inteligente îi ajută să comunice. În deplasări, cum se aflau într-un loc frumos sau se simțeau bine, imediat comunicau acasă prin video call, ceea ce înainte era imposibil. Telefonul era un mijloc de comunicare inutil pentru ei, iar acum e de-a dreptul salvator în multe situații."
În teatrele occidentale există soluții tehnologice creative pentru persoanele cu dizabilități astfel încât accesul la cultură să fie cât mai larg - e o modalitate de a democratiza cultura. Tabletă cu traducere în limbaj mimico-gestual pentru surzi și care oferă posibilitatea conectării sunetului din spectacol direct la aparatul auditiv; pentru nevăzători există căști în care li se descrie imaginea (sunt instituții, precum Teatrul Olandez din Gent, care permit prezența câinelui însoțitor la spectacol); pentru persoane cu deficiențe cognitive se livrează un rezumat al spectacolului înainte cu câteva ore; există facilități în structura clădirii pentru persoane cu handicap locomotor.
"La nivel european, Polonia este cea mai avansată pe partea asta - legislația a fost modificată, 70% și ceva din conținutul audiovizual trebuie să aibă accesibilizare, pe când la noi este undeva la 30% și nici acela nu se respectă. Noi am beneficiat și de un program Erasmus, Audio Description Against Exclusion, în care am văzut ce se poate face în acest sens. De exemplu, descrierea audio a unei realități vizuale e o pâine de mâncat, nu e o meserie ușoară. Prin atelierul pe care îl vom ține în toamnă o să vedem ce am putea face la Replika. E dificil pentru că ai nevoie de oameni care au capacitatea de a povesti în vorbe puține, succinte, o realitate la cască. În unele teatre din Polonia au o încăpere antifonată în care persoana respectivă narează descrierea audio pentru persoanele nevăzătoare. Dar nu toate spațiile permit această logistică. Poate fi o înregistrare audio sau, cum încercăm noi acum pentru deficienții de auz, un prototip de ochelari inteligenți. Avem un proiect, lucrăm cu cei din IT - e vorba de niște ochelari puțin mai mari, iar textul să fie proiectat în proximitate. Supratitrarea pe scenă funcționează, dar creează un disconfort. Am înțeles din soluția cu tabletele (n.red traducerea spectacolului în limbaj mimico-gestual pe tabletă) că e important să te axezi pe fiecare persoană în parte, de asta încercăm să dezvoltăm acest prototip de ochelari inteligenți."
(foto: Andreea Lăcătuș)