Variațiune pe tema Caragiale - O scrisoare pierdută în concert

După sinistre amenințări pandemice, la care s-au adăugat și cele belicoase, e de la sine înțeles că "românul imparțial" are nevoie acută de destindere, de limpezire pe creier, înainte de a lua hotărârea cu cine să voteze în viitor. Și asta se vede cu ochiul liber după numărul mare de spectatori grăbiți să umple sălile de spectacol. Afluxul de la primele reprezentații cu Scrisoarea pierdută în regia Adei Milea stă mărturie în acest sens, în ciuda caniculei din acest sfârșit de stagiune 2022. Lumea vrea să se elibereze de angoase. Vrea să se distreze. Și spectacolul Naționalului clujean O scrisoare pierdută în concert răspunde din plin acestei cerințe, dovadă că divertismentul a cucerit teren solid și își exercită funcțiile împreună cu artiștii, cu un aplomb sporit. Căci, după toate aparențele, nu numai spectatorii se distrează în sală, ci și actorii de pe scenă. Aceasta e una din impresiile dominante.

La 170 de ani de la nașterea marelui dramaturg și 138 de ani de la premiera absolută a celebrei piese a lui Caragiale, regizori de marcă sau novici ambițioși, talentați sau mai puțin talentați, și-au încercat puterile în montări clasice, avangardiste, fanteziste. Când am auzit ce pun la cale artiștii Teatrului Național, am ripostat ofuscat: iar Caragiale? iar Ada Milea? Nu ne-am săturat de Caragiale pe care-l purtăm în gene de atâta timp? Nu ne-am săturat de aceeași linie melodică tânguioasă, promovată de Ada Milea în toate spectacolele sale? Răspunsul prompt a căzut ca un brici, după o clipă de chibzuială: NU! Nu, din moment ce, răstălmăcit în fel și chip, încă place și produce săli pline. Nu, din moment ce zeul comediei îl menține încă viu în mijlocul nostru. Nu, din moment ce fenomenul Caragiale produce victime colaterale în plan național, așa cum Shakespeare continuă să inspire o sumedenie de artiști în plan universal. Dacă Shakespeare poate fi jucat în cheie clasică, romantică, parodică, postmodernă, de ce ar sta altfel lucrurile în cazul lui Caragiale, din a cărui operă se pot extrage suculente oportunități de exploatare scenică.

Este exact ceea ce face Ada Milea punând Scrisoarea pierdută în concert, după metoda cunoscută, specifică ei. Autoarea spectacolului extrage din textul caragialean cu penseta ironiei conținuturi mustind de acerbă satiră și-l picură cu pipeta în zglobii cânticele comice. Produsul astfel obținut se înscrie pe linia variațiunilor pe aceeași temă, alături, de pildă, de Scrisoarea pierdută a lui Tompa Gábor din 2006 de la Teatrul Maghiar din Cluj, cu rolurile bărbaților susținute de femei sau, mai nou, cu Scrisoarea pierdută în regia lui Alexandru Mâzgăreanu de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, plasată într-o virtuală hală industrială.

Spectacolul Naționalului clujean este o mostră reușită de teatru popular, atins de strălucirea kitsch-ului comercial, dătător de bună dispoziție. Pozele și poznele Scrisorii pierdute se înșiră într-un lanț de momente comice puse pe note muzicale, cu puține devieri de la textul inițial. Scrisoarea pierdută conține și poze compromițătoare pentru Tipătescu și Zoe (ei doi în pat), derutele alegătorilor sunt exacerbate în persoanele a doi cetățeni turmentați în loc de unul. Drumurile lor se împletesc hazliu mereu cu personajele piesei. Radu Dogaru și Mihnea Blidariu sunt doi bețivi adorabili, devenind succesiv chitariști. Pentru instrumentiști, Ada Milea nu apelează la profesioniști, ci se folosește tot de actorii de pe scenă, excelent înzestrați muzical: Cornel Răileanu (baterist descoperit în alte spectacole-concert) și Anca Hanu (coautoare la cântece înveselitoare). Tandemul Farfuridi - Brânzovenescu e transformat în ridicol duet feminin: Doamna Farfuridi (Adriana Băilescu) și Doamna Brânzovenescu (Anca Hanu). Ba mai mult, Anca Hanu apare în travesti și în caricaturalul Dandanache, rostind cu glas subțiat replicile cunoscute.

Ședința de la primărie e transferată pe ecranul din fundal, pe burtiera căruia sunt înșirate "știri" șocante, rizibile, ceea ce accentuează impresia de situare în plin teatru absurd. Personajele sunt caracterizate prin câteva replici repetate. Seriozitatea lui Zaharia Trahanache, dar și prostia lui, e ironic parodiată de Cornel Răileanu prin repetarea ticului verbal "Aveți puțintică răbdare" rostit cu diferite intonații. Cuvântul "Trădare" stârnește ilaritate prin împletirea frazelor rostite de Adriana Băilescu și Anca Hanu. Cu mănuși de box și salturi acrobatice reușește Ruslan Bârlea să creeze un foarte simpatic Ghiță Pristanda. Atins de abulie, dar pervers și șantajist versat pare Cațavencu interpretat de Cristian Rigman. Dimensiunea ranchiunoasă a doamnei Trahanache e extrapolată voluntar de Diana Ioana Licu în Zoe. Ea e o certăreață veritabilă. Miron Maxim întruchipează pe bărbatul bine înfipt în realitate, un Tipătescu ce nu pregetă să fie critic, prins în iureșul jocului politic. "Uite cu cine se scrie istoria!" clamează el arătând spre bețivi.

Andu Dumitrescu s-a ocupat de scenografie, light design și video, prelungind, prin imagini proiectate pe ecran și planșee de lemn, punțile de trecere prin șantierul din jurul clădirii teatrului de afară până pe spațiul scenei, loc al unor permanente prefaceri, precum cea a lumii în care trăim. Mișcarea scenică aparține Andreei Gavriliu, părtașă la dinamizarea acțiunii. De fapt, adevărata dinamică a spectacolului o dă muzica, ansamblu tip scherzo însoțit de comicării și dulcegării transparente. O variantă scurtată textual, dar în care se pompează umor cu ghiotura.