Și, într-o mică măsură, este și așa ceva. Deloc melodramatic, ba, chiar pozitiv, fără lacrimi. Regizorul Andrei Huțuleac, cel care a lansat în cinematografe și un alt film cvasi-simultan, #dogpoopgirl, și-a dorit mai mult. Altceva. Acesta este acel film altfel, simplu și generos. Un film caritabil - ăsta este primul lucru pe care trebuie să îl știți. Toți din echipă și-au donat câștigurile sau au acceptat să fie plătiți cu sume modice, pentru ca în final banii din încasări să meargă toți către HOSPICE. Este emoționant, de lăudat. Tocmai de aceea trebuie să îl vedeți, ca să contribuiți și voi la acest proiect inedit.
Filmul e plin de chipuri frumoase, plăcute. Ioana Abur cea blândă (mama din serialul Adela, aici directoarea centrului HOSPICE), seniorul Teodor Corban cu ochii lui frumoși ca bunic grijuliu, simpatica Sabrina Iaschevici ca mama lui Nică, Ada Condeescu, Corneliu Ulici, Irina Margareta Nistor - ce surpriză -, comicul Matei Dima cu ochi strălucitori, artistul de stand-up comedy Micutzu (Cosmin Nedelcu), și, pentru farmec și zâmbete în plus, o alpaca cu fățucă de mângâiat și cățelul grozav Mira pe numele de scenă Scorsese. Toți împreună și fiecare separat aduc lumină scenelor.
Apoi, rara avis în cinema-ul românesc, este un film cu un pic de fantastic. Și exact partea aceasta, trecerea către tărâmul dorit, este cea mai frumoasă. Avem un personaj principal, o fetiță care trebuie să îndure moartea mamei, și boala necruțătoare din cauza căreia ajunge la Casa Speranței. E drept, poate că ar fi fost mai complex dacă existau mai multe scene cu copiii din centrul ca un conac, cu replicile, cu istoriile sau experiențele lor, nu doar un scenariu centrat numai și numai pe Mara, ultimul venit. Dar e bine și așa, te ține concentrat. Mama îi citea des din Amintiri din copilărie și cartea lui Ion Creangă este acum preferata ei. A acestei Mara cu ochi clari. În curtea centrului este un copac care îndeplinește dorințe. Și în clasă există unul de lemn pe perete, acolo unde copiii sunt îndemnați să-și pună biletele cu dorințe. De aici și titlul filmului. Nu trece mult și Mara descoperă un portal care o duce în lumea curată din Amintiri din copilărie, acolo unde Nică o ia cu el la scăldat, la cules de cireșe, în aventura cu furarea pupezii din tei. Acolo unde ea își descoperă curajul, vocea și puterea de reacție. Iar trecerea aceasta dintr-o lume în alta se face brusc, din cea albăstruie și aseptică de mută tristețe, din patul cu monitoare unde se pierde trupul firav, în cea luminoasă, gălăgioasă și veselă, văratică, verde, cu câmpuri, păduri cu copaci înfrunziți ce se leagănă șoptind în vânt, un tărâm al prieteniei și înțelegerii lângă Nică și mama lui smucită, dar de treabă. Vedeți? O poveste simplă, pentru copii și pentru toată familia, pentru că fiecare poate să își ia poanta, râsul, emoția, aproape lacrima cum vrea. Funcționează acest portal fără pic de efecte grație unui montaj realizat perfect.
E interesant de descoperit cum eroina întâlnește în lumea ficțiunii personaje reale din viața ei. Paramedicii, de exemplu, care se luptă să o salveze din criză sunt dincolo personajele negative, cele de care fetița se teme, se simte amenințată, o chinuiesc. Cosmin Nedelcu aka Micutzu este Negustorul din pădure, terifiant și șmecher, cum sunt Răii din basme, cu trei acoliți ce par desprinși din comediile lui Goldoni sau mai degrabă din Pinocchio din partea de ademenire. Scena lui, destul de lungită, are tensiune, se simte frica, suspansul. În partea cealaltă, în tabăra celor buni, Matei Dima, și el parcă cu prea multe replici, în rolul unui grădinar comic și sfătos, care poate să fie îngerul păzitor - ca și cățelul - sau chiar Îngerul Morții. Voi decideți care.
Și, așa simplu, mititel cum este, filmul are de toate. Câteva flashback-uri care mai explică din trecutul poveștii, câteva scene ludice de umplutură unde frica nu există, unele replici la care râd și copiii în sală și adulților le scapă câte un hohot, plus scene deosebite - scularea noaptea și mersul copilei pe întuneric ca o scenă de pre-horror rezolvată însă cu un gag, scena bunicului de sinceritate "eu nu plâng moartea lor, ci frica mea că rămân singur" care urcă rapid ceva lacrimi în ochii publicului adult, și cea a scrierii dorinței, când camera se apropie de bilet și urmărim cu sufletul la gură literă de literă ce va fi, ce urmează fata să ceară.
Desigur, protagoniști cu lipici. Grigorie Silișteanu este un Nică bălai și vorbăreț, ingenios ales să fie cât mai aproape de modelul din filmele doamnei Elisabeta Bostan. De altfel, există chiar un omagiu direct, când merg la film și noi vedem odată cu ei imagini din filmul clasic. Și o rezolvare creștină, când cei dragi te întâmpină și te ajută să mergi mai departe, să intri în lumină.
Însă nimic din toate acestea nu ar fi fost posibile fără Maya Noelle Prediger, cea din rolul principal care ține, care duce tot filmul pe umeri. Pe ea trebuie să o vedeți, pe această fermecătoare copilă de 12 ani, atât de plăcută, de convingătoare și în scenele cu păr în codițe, cu cămeșe și opinci, ca și în cele cu părul ras, cu țeasta lăsată fără apărare la vedere. Fața ei cu ochi bridați, și zâmbetul extraordinar pe care îmi doresc să și-l păstreze. Această Maya care nu numai că e de văzut, e de ajutat să meargă mai departe, să ajungă actriță la un teatru important. Ca să ne bucurăm în continuare de chipul ei expresiv. Maya e naturală și credibilă, intensă, talentată cu adevărat. Bravo!