Vocea înțelepciunii - Downton Abbey: A New Era

Toți am așteptat cu sufletul la gură o continuare la serialul de succes și spumosul lungmetraj de sine stătător din 2019. Și, iată, în ciuda greutăților și întârzierilor din pandemie, putem să ne bucurăm de încă o poveste Downton Abbey.
 
Cel de acum, A New Era, duce și mai departe acțiunea, spre sfârșitul anilor '20. Începe cu o planare, blândă filmare aeriană peste domeniile splendidului castel Highclere construit în 1679, unde au loc filmările, cu camera trecând apoi peste chipurile bine-cunoscute, de prezentare iar a tuturor. Începe cu o nuntă și se termină cu o înmormântare. Și, între aceste coperte ale vieții, filmul curge frumos, fără efort, iar tu ca spectator privești totul mereu cu un surâs.

Știu filmele britanice, în special cele de epocă, să dăruiască cinefililor bucurii estetice. Costumele, cum ne arătaseră încă din serial, și de data aceasta perfecte, impecabile. Cu impact. O să vedeți, o rochie albastră cu pălărie brodată asortată, Lady în rochie de petrecere cu mâneci lungi de influență medievală, dar cu diafanul celor fluide ale anilor '20, plus cele multe de doliu, cu detalii discrete, rămân pe retină. Costume noi, altfel, pentru care cei de la departamentul de producție au trudit cu inventivitate și bună documentare ca de obicei.
 
Interioarele castelului, el însuși ca personaj, în care ochii se plimbă în voie peste obiectele elegante, istorice. "La masa asta a stat Regele Angliei".

Apoi este umorul britanic, replicile acelea acide ale personajelor cu morgă pe care le aștepți, ne plac atât. Lady Violet Grantham, adică Dame Maggie Smith, are această misiune de a condimenta cu farmec scenele, cu replici strălucitoare, inclusiv cu o replică de final.
 
Și apoi muzica, cu un leit-motiv foarte reușit, impresionant, amplă, elegantă, ar putea să fie aici aproape o Downton Abbey Symphony. Așadar un pachet întreg de atragere, de încântare.

Chiar dacă nu este la fel de alert, de dinamic ca primul, de spumos, continuarea de față decide să se folosească des de acțiune în paralel, special ca să mai spargă multele scene statice. Și nu doar câte un pic despre stăpânii castelului și câte un pic despre servitorii care au grijă de ei, fiecare cu viața, cu problemele lui.
 
 Noutatea de data aceasta este și mutarea familiei în exterior, în sudul Franței, pentru a intra în posesia legală a unei vile moștenite de Lady Violet. Pretext bun pentru filmări estivale, cu vaporul pe apele turcoaz, în grădina vilei șic cu palmieri. O parte franceză în care Nathalie Baye strălucește ca personaj negativ, vorbind în limba ei, furând cadrul cu seriozitate.
 
Cu atâtea nade, te-ai aștepta, ți-ai dori ca filmul să fie mai larg filmat, fără atâtea scene statice de interior de seară sau noapte, cum e trendul acum. Nu deranjează asta, doar că parcă vrei să vezi mai mult.

De departe însă marea găselniță este turnarea în castelul englez a unui film cu vedete. Un compromis, un troc nostim din care toată lumea câștigă. Să nu uităm că filmele sunt încă mute. Se filmează mimând, muzica în platou și la vizionare doar de acompaniere la pian, pentru ritm. Pe această filmare se concentrează regizorul. Pe țâfnele divei, pe interacțiunea actorilor cu familia lordului, cu majordomul și servitorii. Din această ciocnire a vechiului cu noul, a mentalităților diferite ale americanilor, ale englezilor, ale francezilor, multe scene și replici ușor acide.

Asistăm și noi, cum o fac toți din castel, la repetiții, la înregistrări, la vizionarea (alb-negru, desigur, cum altfel) a materialelor filmate. Scenariul nu pare a fi punctul forte al filmului. Cei care cunosc povestirea scrisă de Daphne du Maurier despre un actor care trebuie să învețe cum să treacă de la filmul mut la cel sonor și, poate și mai mult, cei care au văzut filmul american Singin' in the Rain, știu dinainte, pentru că e previzibil, unde va merge povestea.
 
Exact ca în Singin' in the Rain, vedeta feminină este foarte frumoasă, are succes, însă vocea stridentă - este bună acum pentru filmul mut, deloc pentru cel sonor recent descoperit de public - se menționează că s-a lansat de curând The Jazz Singer și publicul e uimit, e cucerit de acest gen de film vorbit. Phahaha, Lady Violet - "Credeam că farmecul filmelor este tocmai că nu auzi nimic". Exact ca în filmul clasic, actorul principal are tot ce îi trebuie ca să facă trecerea cu bine spre cinema-ul sonor - uau, ce voce grozavă are actorul Dominic West -, iar regizorul caută soluții ca să adapteze la noile tehnici ce a filmat deja. Acest film va fi șansa celor din castel. Lady Mary (Michelle Dockery cu vocea bine frazată, profundă și clară) va ajuta echipa și filmul să meargă mai departe.

Este frumos să vezi cum se rezolvă totul, că toată lumea câștigă, cei merituoși au clipa lor de descoperire, de glorie. Și e nostimă și scena de inversare a regulilor din final, cu umor fin, democratică.

Un film de replică, fără pic de teatral, cu multe scene intimiste, de sinceritate. Și acestea sunt micile bijuterii ale filmului.
 
A New Era, adică o schimbare a istoriei, o predare a ștafetei, cu familia mare și mică mergând unită. Viața merge mai departe. Rezolvarea aceasta optimistă ne îndeamnă să sperăm că poate mai vine încă un film, o continuare. Nu ar fi rău deloc.