A doua moiră, Lakhesis, mi-a sortit neliniștea, iar eu, adolescentă, m-am dezis de mine și de iubire, în cetatea ce-mi rămânea tot mai mică cu fiecare vară, visând invariabil la căi complicate prin care să o părăsesc fără întoarcere.
Ursitoarele nu se joacă, iar eu adultă acum, cu bagajele demult mutate și visele lăsate gaj pe alte drumuri, mai de munte, revin mereu la cetatea care mă acceptă, blândă. Suntem, fără nici o așteptare, nici măcar a ultimei Athropos, într-o relație deschisă, în care ne iubim cam rar și ne părăsim prea des, în șuierat demodat de trenuri molcome, ardelenești.
În câte o vară Sighișoara mă urnește fără scop, chemându-mă acasă. Ne dăm întâlnire pe scări, eu cu ochii la păpușile cu ceas, ea cu soarele în turn și tarabe pe la poale, caldă ca o pisică uitată prea mult la fereastră.
În amintiri, tot de vară, cetatea își revizuiește frumusețea desuetă, de doamnă cu blazon, furând suflu tânăr de la cavalerii în zale și de la domnițele dansatoare, înviorată în roșul de luptă al flamurilor, în larmă de tobe și trompete de festivaluri medievale.
Căutata strălucire nu i-o găsesc acum, nu azi, nici măcar în acest iulie festivalier și cred că vinovată o fi doar vara. Oțărâtă, irespirabilă, pare a-și fi răsădit un soare-oglindă, adânc, sub caldarâm, care fierbinte în pietre, fierbinte sub mers, alungă la răcoare umedă, sub vițe și bolți, orice așteptare.
Pe sub umbrele decolorate își fac vânt inutil, cu câte o batistă mare, printre oale emailate, vânzătoare oacheșe și insistente. În fumul târziu și gras, de langoși transpirați degeaba, doi cai înzorzonați, mânați neinspirat de o fată cu prea multe gene, se plimbă cu alai, într-o reconstituire neinspirată a unui război cu miză. Domnițe bistrițene, stilizate medieval, încearcă carole și ronde în fața scenei. Un film romanțat despre Vlad Țepeș, proiectat pe ecranul alb al scenei, strânge spectatorii mai aproape. Nicăieri, nici un strop de iubire pentru cetatea abătută, în singurele ei zile de glorie din an.
Pe străzile din jurul pieței e tăcere goală. Ghirlande de stegulețe leagă casele, încremenite în respirația fierbinte a cetății, obloanele date peste cap, tavanele de lemn pictate-n flori de prin mansarde.
Mi-e dor de fânul aruncat pe jos, de studenții nebunatici dormind în căpițe, când mansardele cetății erau luate cu asalt de turiștii Europei, de scena mică de lemn lipită de Casa cu cerb, de menuetul învățat cu artă de la trubaduri de departe, sau poate mi-e dor doar de mine, cea pierdută demult și negăsită de atunci prin nici o cetate.
Spre seară, luminile cheamă spre scara acoperită, la un bazar cu izuri și ifose. Medieval cândva, târgul cetății abundă azi în chinezești și balcanice oferte: șalvari atârnați, șerpi de plastic, bijuterii grele, metalice, ceramică răsucită în vaze și ulcioare, vlad-țepeși caricaturizați în magneți și măști bărboase.
O ușă deschisă în Casa cu Cerb, invită la răcoare. Și la expoziție. Art Coloris Transilvaniae. Înăuntru e liniște și bine. Ferestrele închise ascund medievalul de afară și te întorc spre zâmbet și culoare. Zâmbetul pictorului, dl. Rares Kerekes și culoarea unică din tablourile sale. Cobori vocea, instinctiv te pierzi în iubirea căutată inutil pe afară, pe care acest artist o așterne prin pânzele sale peste oraș și oamenii săi.
"Nu suport griul", mi-a spus, așa că îl acoperă pe cel al vieții cotidiene și uneori și pe cel al vieții de artist, prin tușe groase și vibrante. Prin ochii lui, în acuarele, cetatea mea se arată brusc mai frumoasă, e roz și roșie și violet, cu ceruri albastre și limpezi, cu străzi imperfecte și vii, cum poate nu a fost văzută niciodată, doar cântată demult, la începuturi, de menestreli.
Dl. Rares Kerekes, e un artist deja recunoscut internațional, participă la expoziții (If human wants, Moștenire de la limbajul florilor, ambele în Turcia, anul acesta), la simpozioane internaționale de pictură (Magzlich - Bulgaria), la tabere (Nenciulești-Alexandria, iunie 2022) visează să fie și Sighișoara noastră un reper pentru artiștii plastici, dar așa cum se întâmplă de obicei, fără logică sau miză, acasă simte că arta nu e o prioritate publică.
Am rămas fără glas, la fel cum a rămas și el, când un cârd de școlari a vrut să îi viziteze expoziția și dascălul i-a oprit la intrare, spunându-le că pictura nu ține de foame.
Peste toate așterne, însă, același inconfundabil zâmbet și un optimism care doare. Cândva, va reuși. În cetate vor sosi de pretutindeni artiști plastici care vor picta turnuri și bastioane, cu forfotă și rost, în tonuri de roz, de roșu și de violet, cu ceruri albastre și limpezi, cum îi stă vieții cel mai bine, pe pânze, dintotdeauna.
În expoziție poți zăbovi în voie, reîndrăgostindu-te de orașul de pe simeze, descoperind alte muze (Lady of the lake) alintându-se între flori sau să te plimbi alene printre dealuri vălurite transilvane, cu cușme albe de biserici. Și să te bucuri de o poveste deschisă cu artistul sau de reproducerile tablourilor sale, care ilustrează capitole dintr-o carte cu îngeri.
Eu am plecat târziu, când afară se înnoptase, și o ploaie justițiară de vară spăla din belșug străzile și oamenii, dar nu pot pleca nici azi în amintire din lumea perfectă, care mi-a zugrăvit cetatea în culorile meritate. Ca-n vis.
Știu deja că voi reveni la culorile transilvane și la Casa cu Cerb, de câte ori ursitoarele vor împleti firul și vor strânge ghemul, chemându-mă, numai ele știu de ce, ACASĂ.