Sandman este un personaj mitologic comun în folclorul european. Reprezentarea sa și poveștile care îl însoțesc sunt uneori inofensive, alteori crude și sângeroase. În literatură apare la E.T.A Hoffman care îl prezintă în povestirea Der Sandman ca pe un personaj sinistru care are obiceiul de a arunca nisip în ochii copiilor care nu dorm. Ochii acestora cad și sunt strânși de către Sandman care îi folosește ca hrană pentru propriii copii. Hans Christian Andersen a scris și el despre Sandman, dar într-o notă mai puțin macabră. În povestea lui, Sandman seamănă mai mult cu Moș Ene care vine pe la gene din folclorul românesc. Gaiman reinventează complet personajul. Sandman din benzile desenate și din serialul cu același nume este stăpân al Visării, tărâmul unde locuiesc atât visele frumoase, dar și coșmarurile. El mai este cunoscut și sub numele de Morfeu, Kai-ckul sau Oneiros. Este, de asemenea, unul dintre cei 7 Nesfârșiți, alături de Moarte, Destin, Disperare, Dorință, Delir și Distrugere.
Serialul Netflix are 10 episoade (plus un episod bonus) care se bazează pe doar două dintre volumele de benzi desenate, respectiv pe cele intitulate Preludii și nocturne și Casa păpușii. În iunie 1916, Sandman este invocat și luat prizonier de către un magician care, de fapt, și-ar fi dorit să captureze Moartea, pe care ar fi eliberat-o în schimbul vieții propriului său fiu, mort în bătălia de la Gallipoli. A fost nevoit să se mulțumească cu Sandman sau Stăpânul Viselor. Avându-l drept prizonier nu reușește să-și recapete fiul, dar ajunge să trăiască mai mult, să acumuleze avere și să aibă parte de noroc în tot ceea ce întreprinde. Prețul pentru aceste realizări este plătit de toți ceilalți oameni. Unii dintre ei cad într-un somn adânc din care nu se mai pot trezi, mulți nu mai visează pentru că tărâmul viselor se deteriorează din ce în ce mai mult. Sandman reușește să scape după aproape o sută de ani, timp în care lumea reală, dar și cea a viselor s-au transformat profund. Ca orice Zeu căruia nu-i place schimbarea, Sandman își dorește să readucă lucrurile la starea lor originară, dar pentru a realiza acest lucru are nevoie să-și recapete obiectele magice care-l reprezintă și cu care se identifică: punguța cu nisip, coiful și rubinul. Recuperarea acestora constituie motivul pe care se construiește primul sezon al serialului.
Neil Gaiman a fost cooptat în echipa realizatorilor serialului, ceea ce a făcut ca lumea imaginată de el să capete consistență pe ecran. Nu este ușor să pătrunzi în mintea unui scriitor ca Gaiman și să-i transformi fantezia într-un serial care să își țină privitorul captiv. Un rol important în reușita seriei îi revine cu siguranță lui Tom Sturridge care joacă rolul lui Sandman și care face personajul să crească adăugându-i noi trăsături și emoții cu fiecare nou episod în parte. Mi-au plăcut tonul controlat, mimica și gesturile bine calculate. Sturridge reușește să te facă să-l respecți pe Sandman, reușește să te facă să-i simți puterea de zeu al viselor. Nu este niciodată ușor să joci convingător un zeu când ești muritor, nu-i așa?
Fiecare episod în parte construiește o lume în care fantasticul și realul se întrepătrund și se influențează reciproc. Dacă ar fi să aleg, aș spune că favoritele mele au fost episodul patru intitulat A Hope in Hell și episodul șase intitulat The Sound of Her Wings. În episodul patru mergem împreună cu Sandman în Iad pentru a-l înfrunta pe Lucifer, Steaua Dimineții și armata sa de demoni. Gwendoline Christie, cunoscută și ca Brienne of Tarth din Urzeala tronurilor, interpretează îngerul căzut. Bătălia dintre El/Ea și Sandman este diferită de orice altă bătălie văzută de mine până acum pe marele sau micul ecran. Și este magistrală. În episodul șase facem cunoștință cu Moartea, sora mai mare a Stăpânului Viselor. Oricât vi s-ar părea de ciudat, mi s-a părut cel mai cald și uman episod din toată seria. Poate pentru că răzbate din fiecare gest și moment compasiunea față de soarta muritorilor. Moartea este implacabilă, dar nu este lipsită de înțelegere în viziunea lui Gaiman. Astfel, imaginea creată de Gaiman Morții a devenit a doua mea reprezentare favorită pentru aceasta, după Moartea imaginată de Pratchett.
Din nou, mitologiile se întâlnesc în lumea lui Gaiman. Cain și Abel, Ursitoarele, Morfeu și muza Calliope ajung pe ecran în forme convingătoare, uneori amuzante, alteori tragice sau lipsite de putere. Fiecare episod este o poveste în sine, familiarizând privitorul cu încă o bucățică din universul lui Sandman. Nu poți să nu remarci atenția pentru fiecare detaliu. Astfel, de exemplu, dacă ești atent ai să observi că locul în care Lucifer se confruntă cu Sandman este o copie a pieței Sfântul Petru de la Vatican. Iadul din serial mai aduce aminte de Porțile Iadului sculptate de Rodin, dar și de Bosch cu a lui Grădină a deliciilor omenești. Mi-au mai plăcut Gargoyle-ul inspirat de Notre Dame din Paris și modul în care l-a regândit Gaiman, dar și Corbul Matthew, cel care și-a păstrat spiritul uman și devine nu doar însoțitorul lui Morfeu, ci și spiritul lui autocritic.
Sper ca seria să aibă o continuare pentru că lumea lui Gaiman te invită la introspecție, te face să vrei să cunoști mai mult despre mitologie și îți arată într-un mod inteligent și original cum se pot împleti culturi diferite pentru a crea ceva nou și excepțional. Se spune că volumele din seria The Sandman au constituit un moment de cotitură în istoria benzii desenate. Serialul nu va avea probabil același impact, dar cu siguranță își va câștiga locul în istoria cinematografiei pentru că a reușit să transpună pe ecran într-un mod inteligent universul născut din imaginația unu scriitor de geniu.