Dar niciodată nu e vorba despre o singură copilărie. Pentru că fiecare copil este eroul unei povești - adevărate sau închipuite - diferite, indiferent de secolul sau anul sau chiar ziua în care se află la un moment dat; iar povestea lui merită cu adevărat să fie descoperită... sau inventată...
De aceea, spectacolul de teatru care a avut premiera în 6 mai 2022, rezultat al colaborării perfecte dintre MiniREACTOR și Teatrul Gong Sibiu, ar fi putut să se numească, la fel de bine, Istoria copilăriilor. Patru povești despre copii din lumi și timpuri diferite, prinzând viață în mod miraculos și absorbindu-te în universurile lor, datorită "magiei" unor oameni speciali: patru autori (Petro Ionescu, Alexa Băcanu, Alex Moldovan, Ana Cucu-Popescu), patru regizori (Delia Gavlițchi, Olivia Grecea, Ana Crăciun-Lambru, Diana Dragoș), șase actori (Angela Páskuy, Adrian Prohaska, Claudia Stühler, Cătălin Filip, Doru Taloș și Oana Tămaș), un asistent de regie (Adriana Creangă) și un asistent de dramaturgie (Roxana Țentea). Vraja e totală datorită scenografiei realizate de Florin Suciu și muzicii lui Văzduh (Adrian Cimpoeșu). De fapt... ceea ce o face completă este prezența păpușilor, prin care trăim de fapt poveștile acestor copilării. Actorii - oamenii în carne și oase - sunt "vizibili" aproape numai între episoade, atunci când mașina timpului se oprește puțin, cât să apucăm să uităm de viețile noastre. (Pentru cei care vor să citească cele patru povești, ele au fost publicate pe LiterNet și se găsesc aici).
Episodul 1: 1800. Un copil și mulți păianjeni. Ar putea să sune destul de ciudat și înfricoșător, mai ales daca e vorba despre o poveste pentru cei mici. Pentru că păianjenul este un animal singuratic, ce țese o pânză din ce în ce mai deasă și își prinde acolo prada, pentru a o devora la momentul potrivit.
Să afli că un păianjen trăiește în inima unui om poate fi și mai ciudat și înfricoșător. Să înțelegi că el și-a făcut cuib în singurătatea și pustiul unei inimi de părinte care își bate copilul pentru orice (pentru că așa știe el, pentru că la rândul său, când era mic, a fost pedepsit crunt și nu a avut dreptul la copilărie, pentru că s-a maturizat exagerat de repede, uitând că iubirea - față de sine, față de ceilalți - este neprețuită...) poate să te facă să simți furia și disperarea. Parcă ai fi și tu acolo cu fetița.
Dar să descoperi că un păianjen, dacă este iubit și mângâiat, poate deveni mai pufos și drăgălaș pe zi ce trece, iar o fetiță poate reuși să îmblânzească inimile părinților, este cu adevărat miraculos! Magia spectacolului face ca micile creaturi să nu mai fie singure și să devină fosforescente ca niște licurici. Sau ca niște stele care nu se mai află în colțuri diferite ale universului, ci se adună, în sfârșit, formând o constelație.
Personajul meu preferat din acest episod este Băiețelul invizibil. Confundându-se cu întunericul, parcă, dar având trăsăturile luminos de albe, el este invizibil doar pentru adulții neiertători din lumea fetiței. Însă noi vedem că e acolo și știm că o ajută să își amintească cine este cu adevărat: un copil lipsit de cruzime, care doar prin bunătate reușește să își transforme părinții în niște oameni... la fel ca ea. Și să își recâștige dreptul de a fi copil.
Episodul 2: 1600. O pădure plină de balauri, vârcolaci și știme. Locul cel mai puțin potrivit în care ne-am putea imagina că se plimbă un copil. Sau, mai rău, că e trimis de părinții săi, fie și cu "misiunea" de a-i "livra" ceva bunicii.
Geta din poveste e un altfel de Scufiță Roșie. Ea nu are încotro, trebuie să facă nu numai treburi, ci și drumuri de om mare. Și, în plus, adulții de lângă ea cred că cel mai bun mijloc de a încuraja un copil este să îl sperii cât poți tu de tare! Iar când toate creaturile înspăimântătoare din poveștile părinților parcă au prins viață, Geta încremenește de groază. Sau să fim noi aceia pe care îi trec toți fiorii?
Întunericul e așa de negru încât capătă toate culorile spaimei - albastru, indigo, mov, verde, roșu purpuriu - împrumutate de la stările prin care trece fetița. Iar creaturile de pe scenă sunt parcă chiar mai sălbatice decât ni le-am putea imagina doar auzindu-le numele.
Personajele mele preferate din această poveste sunt... Măgăoaia și Baba Cloanța. Și asta nu, nu pentru că mi-ar plăcea mai mult varianta horror a unei povești despre copilărie! Ci pentru că ambele sunt oglindiri ale luptei duse de Geta cu propriile sale frici; luptă în care nu este, de fapt, singură. Pentru că bunica ei, prefăcută în Baba Cloanța (sau prefăcându-se că e aceasta?), o ajută să își reamintească soluția magică pentru a învinge orice rău și orice spaimă. Un trio perfect: curaj, bunătate și înțelepciune.
Episodul 3: 1980. Trei copii ghiduși, care se joacă în spatele blocului. Trei copii care ar putea să semene cu oricare dintre noi. O lume care pare mult mai luminoasă și senină decât cele pe care le-am străbătut deja. Lipsită de griji... Dar nu vă îngrijorați, nimic nu este ceea ce pare a fi.
În spatele blocului, pentru Gigel, Dorel și Monica este un adevărat univers: bătătorul de covoare, magazinul cu bomboane și mai ales eugenii, ceva mai încolo. Doar că e cam greu să te joci atunci când nu ai idei și mai ales nu prea mai ai cu ce. Iar orice idee provocatoare - cum ar fi cea de a umple cu pietre (ce a mai rămas din) mingea ta - te scoate în sfârșit din amorțeală, deși există riscul să îi bage pe alții în această stare! Ghinionul unchiului Matei care trecea pe acolo, venind tocmai dinspre Iran!
Tăvălugul în care intră copiii după această ispravă este și mai și, atunci când descoperă că Gigel a pierdut cartela de pâine, calea sigură spre o masă îmbelșugată cu "răbdări prăjite". Motiv pentru care îl vedem pe eroul-fotbalist Gigel gata să înfrunte prăpădul... adică hotărât să plece în lume cu bocceluța pe umăr, pentru că viața lui pare că s-a sfârșit.
E râsu'-plânsu' ce simțim pe măsură ce tensiunea crește și parcă joaca s-a transformat în cu totul altceva. Ceva mai "adulțesc". Iar când par să se rezolve toate, aflăm cu stupoare că tocmai unchiul Matei salvează situația, găsind cartela, așa că nu ne mai rămâne decât să fugiiiim!
Pentru că e greu să îmi aleg doar un personaj preferat de aici, cred că voi rămâne la... mingea cu pietre. Numai bună pentru o poveste care vine tocmai din vremea Comunismului.
Episodul 4: între "aici și acum" și 1500. În carusel. Locul în care parcă toți vor să îți transmită un mesaj esențial: dacă ești fată, nu poți... sau nici măcar nu contezi. Și cu asta, basta.
Pe măsură ce se învârtea înainte și înapoi, străbătând timpul și spectacolul, caruselul de pe scenă m-a amețit de tot. De parcă aș fi stat alături de fetiță atât în zilele noastre, cât și timpul târgului de copii. Simțind cum e să asculți, din nou și din nou, lista lungă cu tot ce nu poți să faci ca fată într-o lume a băieților. Iar pe de altă parte, cum e să fii vândut la târg, ca un obiect sau un animal - cea mai de neînchipuit soartă pentru un copil! Sau mai degrabă să afli că ai putea fi de nevândut, pentru că nu dorește să te cumpere nimeni, atâta vreme cât nu valorezi nimic?
S-a trezit în mine un ciclon de emoții: furie, tristețe, frică, disperare, până când am fost și eu cuprinsă de întuneric odată cu fetița. Dar muzica venită parcă din altă lume ne-a salvat pe amândouă și ne-a readus speranța.
Poate că, într-adevăr, timpurile s-au schimbat, așa cum pare să ne transmită finalul optimist al episodului. Deși mai este loc destul...
Preferatul meu este... refuzul fetiței de a lăsa lucrurile așa cum au fost din totdeauna. Curajul ei încărcat cu puterea fetelor din toate timpurile: bunătatea (nu-i așa?).
Fiecare poveste a acestei Istorii... a fost, în felul ei, copleșitoare, dar și plină de speranță, datorită curajului copiilor de a nu lăsa lucrurile doar să (li) se întâmple. Un motiv în plus ca prezentul și viitorul copilăriilor să arate altfel.
Notă: Citiți cele patru istorii pe LiterNet aici.