Dar, cum e de așteptat, socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Răposatul (Paapa Essiedu) a prevenit-o că sinuciderea sa o va bântui, și iată că imaginea cadavrului său contorsionat, răstignit de un gard metalic, cu femurul rupt de caldarâm, cu scalpul ferfeniță, îi străpunge conștiința în flash-back-uri tăioase.
Coloana sonoră, foarte bine mixată, face ca trecerea suferinței interioare a lui Harper în țipetele ascuțite pe care le scoate să fie un continuu, o prelungire în care nu îți mai dai seama cât este chin psihologic și cât este mișcare fizică a aerului. Continuum-ul astfel realizat dintre tortura sa interioară, fantasmele și amintirile ei, pe de o parte, și proiectarea acestora în universul rural în care aceasta încearcă fără succes să se vindece, pe de altă parte, reprezintă o reușită.
Așa că peisajul natural și liniștea izolării, în loc să o ajute, îi accentuează nevroza. Începe să aibă halucinații, cu apariții ciudate ale unui fel de om al pădurii. Deși aparent inofensiv, acesta o urmărește cu insistență și îi provoacă o frică inexplicabilă.
Se forțează să socializeze normal cu mica, dar - se așteaptă ea - calda comunitate din sătuc. Se împrietenește cu proprietarul, ajunge chiar la biserică, unde încearcă să se descarce față de preotul satului. Dar senzația inconfortabilă de amenințare, de pericol ascuns, rămâne prezentă. Ba chiar se accentuează.
Datorită machiajului extrem de reușit, nu îți dai seama la început, dar apoi realizezi că, de fapt, toți bărbații din mica lume a satului nu sunt altceva decât fețe multiple ale aceluiași bărbat (Rory Kinnear într-un rol multiplu senzațional), de unde și numele filmului. Masculinitatea este ipostaziată în diferite roluri care trimit la diferite roluri tradiționale: protectoare și autoritare (preot, polițist), dar și vulnerabile (băiețelul lipsit de prieteni care are nevoie să se joace și el cu cineva, ori flăcăul tomnatic care nu știe să se poarte cu femeile).
Ajungem să nu mai avem în fața ochilor o realitate fizică, cu delimitări spațiale ferme, ci doar o proiecție a profunzimilor abisale ale sentimentului de vinovăție ale protagonistei, proiectate în tot și toți cei pe care îi cunoaște. Tensiunea este cu atât mai puternică cu cât protagonista rămâne limitată la iluzia multiplicității.
Regizorul și scenaristul Alex Garland reia în Men preocuparea sa anterioară pentru lupta de eliberare a femeii de sub tutela masculină, în același limbaj simbolic. În Ex Machina (2014), Eva (Alicia Vikander) este un robot înzestrat cu inteligență artificială, care dorește să se elibereze de tirania patriarhală instaurată de creatorul său (Oscar Isaac). În Annihilation (2018), protagonista feminină este de la început înarmată, luptând atât împotriva unui dușman inteligent, cât mai ales împotriva avatarurilor infestate ale propriului său iubit (tot Oscar Isaac).
Ca și în filmele anterioare, conflictul este unul direct, violent, fără compromisuri. Lui Garland îi place să ofere consistență luptei, să filmeze rănile și pierderile într-un mod cât mai explicit. Simbolul la el trebuie să fie vizualizat, ceea ce este simțit în suflet trebuie să capete chip și o formă materială.
Sentimentul de vinovăție a protagonistei, ca în orice film horror, joacă un rol cheie. Cumva, vina acesteia ar trebui să fie explicația dreaptă pentru toate nenorocirile care o pasc. De aceea, toți bărbații - sau bărbatul în toate ipostazele sale - nu fac altceva decât să îi reproșeze, să o acuze că nu a fost îndeajuns de înțelegătoare, de iubitoare, de femeie.
Pentru aceasta, efectele speciale nu sunt doar o jucărie pentru amuzament, ci o modalitate de a înțelege procesele psihice profunde, de a le lumina aducându-le în fața camerei, oricât ar fi de înfricoșătoare sau grotești. Regizorul este, cu alte cuvinte, ferm hotărât să arate cât mai explicit formele prin care fantasmele abisale sunt proiectate în universul vizibil și palpabil.
Prin Men, Alex Garland ne oferă un horror de calitate prin profesionalismul costumierilor și machiorilor și partiturile excelente ale lui Rory Kinnear. Însă, mai importantă decât virtuozitatea acestora, se discerne un strat important de simboluri grăitoare, pe care spectatorul curios este invitat să le analizeze și să le înțeleagă până la capăt.