Viața, ca în textele de muzică ușoară - Anatomia unui clișeu

De când lumea, când s-au petrecut în văzul lumii și voia (re)sentimentelor, părăsirile în amor au fost triste: resemnate sau gălăgioase, asumate sau revoltate, turbulente dacă nu chiar turbate. Cu sau fără vitrionul Miței-cea-tradusă, mai toate au făcut valuri, scandaluri, blesteme sau răzbunări. Suferințele post festum rămân, orice s-ar spune ori s-ar face, un fel de desert acru, de ți se strepezește sufletul ție, victimă sedusă cu himere și, apoi, abandonată cu ingratitudine. Nu că femeile ar fi musai niște sfinte, sub acest aspect; o mai iau, și ele, dragele, pe scurtătură, trecând fal(n)ic, fără păs, fâșia independenței și suveranității personale, atunci când le apucă și când se cred "bărbate". Nu avem o statistică în procente pe această temă (nici măcar pe sfântul Google, de unde se vede că celebrii cercetători britanici, inventați de tabloide, nu mai sunt ce erau odată, înaintea tabloidelor) dar suflețelul mulțimilor vibrează mai abitir când EA, săraca, devine victimă, rămâne pe mal agitând batistuța înainte de a o umple cu... ce se cuvine în astfel de cazuri. "Bărbații sunt niște porci", edicta o super-femeie puternică, lucidă, cu mult umor (Rodica Ojog Brașoveanu), ca titlu generic al unui volum de mici bijuterii literare.

Misandrie? Puțină... Prea puțină, față de "zadarnicele chinuri ale dragostei" pe care nu-i rămâne decât să le străbată, atunci când (iată deja un clișeu!) i se dau papucii... i se arată ușa ori spatele "Mizerabilului". Atunci când iubirea veșnică din jurăminte - sau măcar promisiuni serioase - se epuizează... mai e cum mai e. Dar când apare amantlâcul, atunci totul se face țăndări. Nemernicul cel ex-iubit / adorat se negativizează precipitat, ca un clișeu fotografic sub efectul revelatorului. Cum să nu-i invoci cuvenita anatomie... pe a lui sau, mai simplu, pe a mamei sale? Măcar atât să rămână din toate iluziile investite păgubos... și duse pe apa Sâmbetei, atunci când se alege praful. Cam asta se întâmplă pe scena Teatrului Stela Popescu, timp de o oră și un pic. Aceeași EA își varsă focul - cum se zice - după ce... Ei, aici e-aici: îl prinde în flagrantul cel mai de mahala posibil! În locuința comună, cuibul dragostei lor unice... chiar în mijlocul camerei!! Adică nu așa, mai pe la colțuri. În plin proces eroto-sentimental cu alta (tot e bine - altele au pățit-o și mai rău:)). Și, pentru ca explozia de mânie să fie totală și justificată... cine era cealaltă? Cea mai bună prietenă; ai ei, nici măcar a lui. Gata. Totul s-a spart... s-a dus dracului. Dezastru fără leac, fără noimă... Mai "dezesperant": fără viitor. C'est foutu...

Piesa / spectacolul / vâlvătaia / furtuna începe după alungarea amorezilor blatiști. Un monolog tumultuos, aprig, se revarsă nestingherit - altfel, perfect inutil pentru fiecare dintre cei implicați - pe urma lor. Întrebările devin imprecații; reproșurile - diatribe. Amintirile - dinamită. Totul este scotocit, scos la lumină, întors pe dos, reinterpretat, aruncat în aer, afurisit, desființat... Femeia înșelată: un vulcan - uneori, nici măcar în miniatură. Fierberea din adâncuri aruncă, la suprafață, lava love-i trădate. Sufletul călcat în picioare devine, din angelic, diabolic. Un menu complet cu toate ingredientele genului. Abisurile sufletești, generate de fracturile arhi-tectonice nu sunt mediul cel mai propice spre a fi cultivat cu o cât de palidă resemnare. Înțelepciunea se vede alungată de mânie. Îngăduința - dată de trei ori peste cap - a ajuns să arate a nesăbuință. Ce-i mai rămâne, bietei victime, decât să-și plângă de milă? Ingratitudinea "marii, unicei și etrenei iubiri" ustură... arde... devastează. În fond, avea și Mița aia, puțintică dreptate, cu vitrionul ei. Doar că aici nu avem nici o Miță. Avem FEMEIA deșteaptă, dar nestăpână pe ea, pe afectele depreciate și compomise... pe nimic. Recitalul indignării, al trufașei umilințe consumate până la refuz(ul) de sine... de altul... de oricine, face ravagii. Nu poate și nu vrea: nici să ierte, nici să uite. În fond... cum poți s-o faci, înainte ca timpul și prietena lui, uitarea, să-și facă treaba?

Monologul dramatic al lui Alexandru Doru Spătaru (om ce a depășit vârsta primelor tinereți, un profesionist cu vechi și surprinzătoare stagii prin câmpia culturală autohtonă) surprinde prin mobilitate și flexibilitate, printr-o certă prospețime și, mai ales, prin disponibilitatea empatică față de personajul construit de el. Un text de o certă modernitate și mobilitate, în care regăsim nu puține expresii / idei / trimiteri sau chiar citate "clasicizate" grație internetului, grefate pe o filosofie deloc masculinizantă a relației de cuplu. De mirare și de "admirare"...

Punându-și pe tapetul poveștii prestigiul, priceperea și experiența ei, regizoarea Chris Simion Mercurian intervine, din capul locului, cu împărțirea în două a personajului. 2 în 1: benefică abordare! Glasul lăuntric al eroinei vine să potențeze tot demersul introspectiv-interogativ, conferindu-i un dinamism (să-i spunem) dialectic. Întoarse pe toate părțile - pritocite la cald, la rece, apoi la fierbinte și chiar incandescent - amintirile, motivele, sentimentele și resentimentele, interogațiile, reproșurile, vinovățiile se bulucesc și clocotesc violent în spațiul închis al unicei personalități care nu-și mai este suficientă sieși... la câte are de gândit, de reamintit, de spus, de asumat sau de blestemat.

Apelul la anumite hit-uri de succes, interpretate live a dat rezultate excelente, acum vreo 15 ani, când alte câteva femei au pus de-o foarte cinematografică Mamma Mia. Rețeta succesului funcționează, și aici. Ea rupe sau accelerează ritmul, diversificând registrele și pigmentând trăirile cu accente de doioșie sau umor. În fond, viața ca în textele de muzică ușoară rămâne o realitate valabilă.

Un asemenea experiment nu se poate lăsa cu jumătăți de măsură: îl câștigi, sau îl pierzi. Pentru a-l duce cu succes la capăt, aveai nevoie de două actrițe de valoare, solicitate nu doar să repete tot zbuciumul, ci să-l dezvolte, să-l diversifice și să-l amplifice... Trăirile acumulate acolo, în spațiul scenic, trebuie să fie nu de tipul 1 x 2, ci ridicate la pătrat... iar... și iar.

În cadrul scenografic simplu, expresiv și rafinat al Mariei Miu, interpretele Crina Matei și Ana Maria Ivan dau deopotrivă un recital și, odată cu el, măsura valorii lor artistice. Lucrate sub mâna sigură, experimentată a lui Chris Simion-Mercurian, cele două tinere actrițe se ciocnesc și se completează într-un binom ce evoluează coerent, complementar, organic. Avem în față prototipul femeii răvășite, care nu vrea și nu poate să renunțe: intratabilă, cu o indignare neostoită, parcă fără sfârșit. Obsesia care o sfâșie: "de ce?". Da, iluziile - câte au fost - s-au făcut zob. Răzbunare? La ce bun? Cu ce te alegi de pe urma ei? Viața e în altă parte (ne avertizează Kundera). Unde? În nici un caz în trecut. Parcă avea mai multă dreptate multi-trădata în dragoste Edith Piaf: Non, je ne regrette rien...