"Orient Express, spune Răzvan Popovici, este trenul misterios care unea continentul european, iar noi, în acest an, vom face o călătorie muzicală care va aduce împreună Estul și Vestul și va uni muzicieni din toate colțurile Europei, ba chiar și din afara ei. Noutatea absolută a ediției a XVII-a este că avem printre noi o dansatoare și o coregrafă de excepție, Ksenia Parkhatskaya, care va ilustra mai multe momente muzicale cu scriitura elegantă a corpului care trasează linii în timp. Mai mult, printre artiștii invitați, recunoscuți în lumea muzicală, avem în acest an un interpret la oud, Joseph Tawadros, pentru că Orientul își dă mâna cu Occidentul și muzica face să dispară granițele pe care deseori le considerăm de netrecut"[1]. Proiectul cultural Festivalul SoNoRo este finanțat de Ministerul Culturii și cofinanțat de Primăria Municipiului București, prin ARCUB, în cadrul Programului București afectiv - 2022.
Programul acestei deosebite seri muzicale bucureștene, din cadrul turneului SoNoRo, a cuprins lucrări romantice de o mare frumusețe, ale unor cunoscuți compozitori precum: Frédéric Chopin - Patru mazurci pentru pian solo, op. 17; Béla Bartók - Dansurile românești pentru vioară și pian; Johannes Brahms - Dans ungar nr. 2 pentru vioară și pian; Alexander Glazunov - Rêverie orientală pentru clarinet și cvartet de coarde; Bohuslav Martinu - Variațiuni pe o temă de Rossini pentru violoncel și pian; Pablo de Sarasate - Navarra pentru două viori și pian, op. 33 și Antonín Dvořák - Trio pentru vioară, violoncel și pian în fa minor, nr. 3, op. 65. Artiștii interpreți violoniștii Erik Schumann și Alexandra Tîrșu, violonceliștii Justus Grimm și Valentin Răduțiu, pianiștii Diana Ketler și Herbert Schuch, precum și clarinetistul Matt Hunt au prezentat unui numeros public giuvaere muzicale, stârnind ropote de aplauze și demonstrându-și calitățile de instrumentiști de elită, atât individual, cât și ca membri ai formației camerale.
Răzvan Popovici - Directorul executiv și Diana Ketler - Directorul artistic al Festivalului SoNoRo au adresat auditoriului câteva cuvinte, exprimând bucuria revenirii în fastuoasa sală, impresionant decorată arhitectonic, a Cercului Militar Național, și au prezentat programul serii.
Am ascultat în debutul recitalului cele Patru Mazurci pentru pian solo, op. 17, interpretate de Herbert Schuch [2].
În perioada în care compunea mazurcile (1832-1833), Chopin se stabilise în Franța, ca refugiat din Polonia. Mazurcile reflectă faptul că el nu și-a uitat nicicând rădăcinile ținuturilor natale. Cu excepția primei mazurci, celelalte exprimă disperări și stări neegalate până atunci în opera lui Chopin. Ascultam prima Mazurcă în si bemol major, cu acea temă inițială scurtă, viu colorată, îndrăzneață, inspirată din folclorul polonez; ea era urmată de o secțiune cu întrebări și răspunsuri. Pianistul Herbert Schuch a scos în evidență cu abilitate agogica acestui Vivo e risoluto, în metru ternar, precum și aspectele melodice și armonice rafinate. Secțiunea mediană, mai introspectivă, a adus un contrast, datorită aspectului ei nonșalant și destul de rezervat. Frumos au sunat acele momente de pianissimo.
A doua Mazurcă a fost o miniatură muzicală, aducând cu un vals, Lento ma non troppo, în care apare o unică melodie însoțită de acorduri. Piesa s-a terminat cu motive complicate de arpegii și o zonă foarte liniștită, în contrast cu începutul mai agitat al mazurcii.
În cea de a treia Mazurcă, în Legato assai, cea mai întinsă ca durată, pianistul Herbert Schuch a reușit să ofere, printr-o mare varietate dinamică, opoziții de sentimente. Armonia acestei Mazurci a fost intens valorificată de către interpret (în special utilizând acorduri ale treptelor secundare III, VI și VII).
Ultima Mazurcă a ciclului op. 17, Lento ma non troppo, în la minor, este una dintre cele mai populare mazurci dintre toate, o adevărată capodoperă, sub forma unui poem de dans. Muzica de aici iese din tăcere și se întoarce în tăcere, începând și terminând sotto voce. Admiram construcția mai liberă a lucrării cu acele învolburări agogice superbe, realizate în cel mai pur stil chopinian, de acest pianist de mare clasă, Herbert Schuch. Se perindau melodii populare de proveniență poloneză (Kujawiak), cu tempo rubato. Totodată, apăreau anumite "fraze melodice și gesturi de dans ce posedau elemente de melodii orientale, cu caracter lamento, ca o expresie pasională a durerii" (Mieczysław Tomaszewski).
Au urmat Cele Șase dansuri românești, Sz. 56 de Béla Bartók, în interpretarea violonistei Alexandra Tîrșu [3], acompaniată de pianista Diana Ketler.
O altfel de muzică a inundat sala. Aceste dansuri, compuse în anul 1915, se bazează pe teme transilvănene. În ordine ele sunt: Jocul cu bâta (Allegro moderato), Brâul (Allegro), Pe loc (Andante), Buciumeanca (Moderato), Poarga Românească (Allegro) și Mărunțel (Allegro, Più Allegro). Zoltán Székely este cel care a adaptat dansurile pentru vioară și pian, introducând elemente specifice din tehnica violonistică (flageolete, saltando și duble corzi). Dansurile sunt compuse folosind materialul unor moduri populare precum: doric, eolic, mixolidic și locric.
Alexandra Tîrșu a cântat aceste dansuri scurte excepțional. Ea a etalat melodii cu o timbralitate având multe fațete. Pe lângă vitalitatea proprie, ea a relevat filoanele aurifere ale muzicii populare românești. Fiecare piesă avea o plasticitate acaparantă. Vedeai parcă dansatori cu bâta, călușari țopăind pentru alungarea spiritelor rele (o tradiție a jocurilor taumaturgice creștine). Alexandra Tîrșu a interpretat această lucrare solicitantă sclipitor. Ea posedă o solidă violonistică, cuprinzând elemente tehnice de mare virtuozitate, prin intermediul cărora surprinde cu subtilitate estetica ludicului. Spre finalul dansurilor bartókiene, tempo-ul devenea din ce în ce mai rapid, muzica debordând de bucurie. Acompaniamentul realizat de pianista Diana Ketler a fost unul impecabil, susținând toate alambicările și meandrele agogice și dinamice ale cântului viorii.
A doua lucrare interpretată de Alexandra Tîrșu împreună cu Diana Ketler a fost Dansul ungar nr. 2, în re minor de Johannes Brahms. Acest Allegro non assai, la vremea sa, a fost adus la această formă, prin aranjamentul celebrului violonist Joseph Joachim, bun prieten cu Johannes Brahms.
Ascultând-o pe Alexandra, îmi aminteam cuvintele ei optimiste: "Niciodată să nu încetați să visați. Să aveți speranță, pentru că totul e posibil. Cu un anumit amestec de lucru, talent și dedicație, totul este posibil"[4]. Și ea a demonstrat violonistic din plin cele spuse!
Alexandra a surprins cu autenticitate suflul ritmic, nestăvilita vervă, patosul răscolitor, spiritul improvizatoric, construit pe contraste violente - între momentele viguroase și efuziunile melancolice - ale acestei minunate miniaturi muzicale, axate pe csárdás, pe muzica lăutărească ungară. Foarte inspirat, acompaniamentul minuțios ritmic și fin, reliefat al Dianei Ketler.
Alexandra a stârnit aplauze puternice și ovații, iar spectatorii, fiind încântați de dinamismul și frumusețea dăruite de această violonistă focoasă, aflată în plină ascensiune artistică au aclamat-o.
A urmat Reveria Orientală pentru clarinet și cvartet de coarde de Alexandr Glazunov (1886). Acest cvintet cu clarinet scris într-o mișcare, Adagio ma non troppo, evocă natura exotică a Orientului, așa cum a fost ea experimentată de rușii europeni; sunt astfel zugrăvite locuri precum Bokhara (un emirat din Asia Centrală) și Samarkand (în Uzbekistan) - situate pe Drumul Mătăsii. Interpreții - Matt Hunt - clarinet în Bb [5], Alexandra Tîrșu - vioara I, Erik Schumann - vioara a II-a [6], Răzvan Popovici - violă și Justus Grimm - violoncel [7] au adus în fața auditoriului o stare de spirit de vis.
Muzica se desfășura alene într-un Adagio non troppo. Clarinetul intona a piacere o reflecție nostalgică, o melodie descendentă, ornamentată, cu intervale de secundă mărită, creând o atmosferă lascivă. Apoi, acompaniamentul instrumentelor cu coarde - în șiruri de triolete, balansând pe două corzi în legato - confirma pendularea lentă, sugerând o visare cu ochii deschiși. Câte două instrumente făceau valuri sonore ușoare în timp ce clarinetul cânta melodia. Apoi, rolurile se schimbau, vioara primă ori violoncelul cântau solo, iar clarinetul vălurea. Registrele migrau și ele.
În continuare am ascultat Variațiuni pe o temă de Rossini pentru violoncel și pian, H. 290 de Bohuslav Martinu, interpretate de violoncelistul Valentin Răduțiu[8], acompaniat la pian de Diana Ketler.
O piesă de virtuozitate spectaculoasă, compusă în 1942, cântată cu mult aplomb. Variațiunile solicită folosirea unor specialități ale trăsăturii de arcuș tipice muzicii romantice paganiniene (staccato volant, spiccato, ricochet), precum și o articulație de mare velocitate, game pe o singură coardă executate pe toată tastiera, duble coarde și arpegii frânte rapide. Valentin Răduțiu este un muzician cu o înțelegere complexă a repertoriului violoncelistic. A cântat cu dezinvoltură această pretențioasă lucrare, impresionând publicul prin acuratețea sa tehnică, sunetul frumos finisat în cantilene și abordarea profesionistă. Câtă muncă în detaliu și câtă perseverență în menținerea pasajelor extrem de dificile tehnic, pentru a le înfățișa sclipitor, timp de doar câteva minute! Publicul de la sala Cercului Militar Național l-a aplaudat îndelung pe Valentin.
A urmat piesa Navarra pentru două viori și pian, op. 33 de Pablo de Sarasate, interpretată de violoniștii Erik Schumann și Alexandra Tîrșu împreună cu pianista Diana Ketler. Compozițiile proprii ale lui Sarasate sunt în principal piese de spectacol, concepute pentru a demonstra tehnica sa exemplară, în tradiția lui Joachim și Wieniaeski. Cele mai cunoscute lucrări ale lui Sarasate sunt: Zigeunerweisen (1878), Fantezia Carmen (1883), Dansuri spaniole, op. 21, 22, 23, 26, Fantezia La forza del destino (Verdi), Fantezia Roméo et Juliette (Gounod), Fantezia Die Zauberflöte și Fantezia Don Giovanni (Mozart).
Navarra a fost compusă în anul 1889 și prelucrează dansurile populare din această regiune a Spaniei, la sud de Munții Pirinei.
Ascultam strălucitoarea interpretare a violoniștilor în duet, acompaniați de pian. După scurta introducere în formă de recitativ intonată în terțe, a venit o succesiune vie de dansuri, a căror melodie folclorică era învăluită în artificii de efecte tehnice: arpegii fulgerătoare, pizzicato alternat cu arco, triluri și duble coarde, pasaje cu game în registrele înalte ori joase și flageolete.
Admiram cum cele două viori rămâneau mereu una lângă alta, fascinând publicul Splendid, cu ton dulce a sunat secțiunea molto cantando, cu acele portamento grațios efectuat. Inspirată a fost acea mișcare de rotire executată simultan de către cei doi violoniști, o schiță coregrafică inedită. Finalul în Presto, cu tremolo prelung și acorduri fulminante, a entuziasmat publicul, care a aplaudat minute în șir pe protagoniști.
În timpul pauzei, pentru a nu se pierde atmosfera Orient Express-ului, câțiva spectatori au fost îndemnați să se fotografieze cu vestimentația conductorului de tren (cu chipiu și veston cu epoleți aurii), pe fundalul unui poster cu renumitul tren. Acest lucru a ajutat ca lumea să rememoreze faptul că, între 4 și 20 octombrie 1883, Orient Express-ul a circulat prima oară pe ruta Paris-Constantinopol (Strasbourg-Viena-București-Varna); de la Giurgiu la Ruse și de la Varna la Constantinopol călătorii erau transportați cu vaporul. Un tren de un lux exorbitant: lemnul exotic de tek, pielea de Cordoba, goblenurile, catifeaua, cristalurile, parfumurile, șampania, fumul țigaretelor fine, caviarul românesc și sunetele pianului în surdină. În 1914, din cauza războiului, circulația faimosului tren, a fost oprită.
După pauză am ascultat Trio pentru vioară, violoncel și pian în fa minor, nr. 3, op. 65, B. 130, de Antonín Dvořák, în interpretarea violonistului Erik Schumann, a violoncelistului Justus Grimm și a pianistului Herbert Schuch.
Lucrarea camerală a fost scrisă în anul 1883, într-un stil mai dramatic, întunecat și mai agresiv, un arhi-romantism, în contrast cu stilul popular fără griji din perioada slavonă a lui Dvořák. Trioul cu pian în fa minor a fost numit cea mai brahmsiană operă a lui Dvořák. Lucrarea se întinde pe parcursul a patru părți: 1. Allegro ma non troppo; 2. Allegretto grazioso - Meno mosso; 3. Poco adagio; 4. Final. Allegro con brio. Dvořák își dezvăluia durerea, după ce și-a pierdut recent mama.
În prima mișcare, muzica te ducea de la șoc și agonie neliniștită până la nostalgie și implorări strălucitoare și dureroase. Momentele trecătoare de triumf strălucitor erau curând înghițite de disperare. Multitudinea de teme este aici unificată de o varietate de relații de înrudire care sugerează un proces de variație tematică. Interpreții modelau fluxul sonor romantic, folosind acel sunet mereu înflorit (crescendo-diminuendo), fraze arcuite, alternanțe de zone cu mari tensiuni și secțiuni mai relaxate (pasaj dinamic-cantilenă). Pedalizarea utilizată de pianistul Herbert Schuch aducea schimbări timbrale și dinamice schubertiene. Ce frumos sunau octavele viorii în duble coarde, pe fondul sunetelor violoncelului în pizzicato! Unison-urile se auzeau bine îngemănate.
În partea a doua, Allegretto grazioso, apărea un dans boem îndrăzneț și înflăcărat (Furiant); ascultam pregnanța accentelor și a ritmurilor cu formule încrucișate, create prin subdivizarea timpului, în două și trei durate (pian contra instrumentele cu coarde). Tema principală, începută la pian, creștea, apoi, ea trecea la coarde. Pianul intona acorduri gigantice, ca pentru un marș de bravadă, cu pași uriași, triumfători. Superb au sunat și acele tranziții magice Scherzo - Trio - Scherzo. Frazele muzicale intens vibrate la corzi se mulau pe armoniile dulci, consonante ale pianului. Apoi, mișcarea lentă - adevărata inimă a acestui splendid Trio compus de Antonín Dvořák - se derula precum o elegie a grației supreme - tandra amintire a mamei. Vioara intona o melodie zburătoare, care se înălța ca un cântec de lebădă bântuitor, un spirit fără trup, purtat de un înger. Registrul în care se desfășura confesiunea era unul mediu, precum Robert Schumann îl utiliza în Concertul său de vioară. Finalul, Allegro con brio, începea cu o revenire puternică a atmosferei întunecate. Se auzea mai apoi, ferocitatea ritmică a furiant-ului și tema variată ca un vals mai blând și legănat. Idei muzicale din părțile anterioare reveneau. O muzică purificatoare, interpretată cu trăire.
Un dar muzical excepțional, această seară argintată sonor de artiștii membri ai formației de muzică de cameră SoNoRo.
NOTE
[1] Răzvan Popovici, directorul executiv al Festivalului SoNoRo: Cuvânt la încheierea ediției 2021.
[2] Herbert Schuch s-a născut la Timișoara, în 1979. S-a stabilit apoi în Germania. A început studiul pianului la șase ani cu Maria Bodo. Din 1988 a urmat cursurile Școlii de muzică Rosenheim cu profesorul Kurt Hantsch și cu Ignaz-Günther-Gymnasium. La vârsta de doisprezece ani a fost acceptat la Universität Mozarteum Salzburg, la clasa lui Karl-Heinz Kämmling. A câștigat premii de pian la competiții precum: Concursului Internațional de pian Ústí/Elba din Cehia în 1992; Premiul European de Muzică pentru Tineri. În 1994 și 1996 a câștigat premiul clasic comun al orașului Münster și al Radiodifuziunii Germaniei de Vest, Concursul de muzică pentru tineret ale Uniunii Europene din Dublin, Irlanda, în 2004/2005 a câștigat ZF Music Prize, Premiul I la Concursul de pian Alessandro Casagrande din Terni și la Concursul internațional de pian de la Londra, precum și la Concursul internațional de pian Beethoven din Viena, Concursul Kissinger Piano Olympus. Herbert Schuch a realizat înregistrări la casa de discuri Gramophone. În 2010 a primit Premiul pentru promovarea artei bavareze. A cântat cu Orchestra Simfonică a Radioului Hessian, Filarmonica Germană Radio Saarbrücken, Kaiserslautern, Orchestra Filarmonicii din Londra, Camerata Salzburg, Filarmonica Germană de Stat din Renania-Palatinat și Orchestra Națională din Lyon, Franța. Este un invitat frecvent la festivaluri precum Rheingau Music Festival, Kissinger Sommer, Ruhr Piano Festival și Schloss Cappenberg. A fost membru al asociației Live Music Now, fondată de Yehudi Menuhin. Activează și în domeniul muzicii de cameră, duo cu Gülru Ensari, soția sa.
[3] Alexandra Tîrșu, s-a născut la Chișinău, Republica Moldova, în 1992. Basarabeanca a studiat la Liceul de Muzică Serghei Rahmaninov din orașul natal. A studiat la Universitatea din Viena cu Pavel Vernikov și apoi a urmat masteratul cu Janine Jansen, la Sion, Elveția. Alexandra Tîrșu este câștigătoarea Premiului al III-lea și câștigătoare a Premiului publicului la prestigiosul Concurs ARD - München, Germania, 2021. De asemenea, ea este laureată a Competiției Internaționale de Muzică de la Seul (2018) și a Competiției Internaționale de la Osaka (2014), aparițiile ei scenice au fost foarte bine apreciate în publicații importante precum: The Strad, Classical Music Magazine sau Süddeutsche Zeitung. Recentele a colaborat cu Orchestra Simfonică Radio Bavareza, Orchestra de Cameră din München, Filarmonica Arthur Rubinstein, Orquesta Fimarmónica Marchigiana și Filarmonica Incheon și Orquesta Vigo 430. Alexandra Tîrșu a concertat la Konzerthaus din Viena, Berliner Philharmonie, Herkules Saal și Prinzregententheater din München, Elbphilharmonie și Laeiszhalle din Hamburg, Ateneul Român din București, Seul Arts Center, Shanghai Oriental Arts Center și Beijing Concert Hall. Alexandra Tîrșu a cântat sub bagheta lui Semyon Bychkov, Gabriel Bebeșelea, Jose Maria Moreno, Dmitri Jurowsky, Radoslaw Szulc și a colaborat cu muzicieni precum Ivry Gitlis, Michael Guttman, Daishin Kashimoto, Alexander Chaushian, Friedrich Thiele, Razvan Popovici, Uto Ughi, Diemut Poppen, Boris Brovtsyn, Vladimir Landsmann, Svetlana Makarova, Levon Chilingirian și Kyril Zlotnikov. A fost invitată la festivalurile: Crans Montana Classics Festival și la Sion Music Festival din Elveția. Astfel, ea are în perspectivă colaborări cu: Sol Gabetta, Ilian Garnet, Patricia Kopatchinskaja, Ioana Cristina Goicea și Richard Galliano. Sezonul 2022 include debuturi cu London Symphony Orchestra și Kiev Virtuosi Orchestra. Alexandra Tîrșu cântă pe o vioară Stradivarius (1699), la care a cântat și celebra violonistă poloneză Ida Haendel, vioară oferită împrumut de către Compania J&A Beare din Londra.
[4] Cristian Sava: Alexandra Tîrșu, tânăra violonistă din Republica Moldova care a ajuns pe marele scene ale lumii pornind dintr-o școală muzicală de la Chișinău, articol apărut la 3 august 2022 pe site-ul Televiziunii din Moldova https://tvrmoldova.md/
[5] Matt Hunt este unul dintre cei mai importanți clarinetiști din Europa, bucurîndu-se de o carieră internațională atât ca solist, cât și ca muzician de cameră. În prezent deține funcția de clarinetista solo al Deutsche Kammerphilharmonie, precum și membru al Ansamblului 360. Matthew a colaborat cu dirijori precum Paavo Järvi și Reinhard Goebel și cu orchestre, inclusiv Orchestra de Cameră Concertgebouw și Orchestra Filarmonicii din Berlin. Matthew a jucat în filmul de succes Love Actually.
[6] Erik Schumann s-a născut la Köln, în anul 1982, ca fiu al unor părinți germani/româno-japonezi. A început studiul viorii la patru ani. A studiat cu celebrul profesor Zakhar Bron. Erik Schumann și și-a finalizat studiile la Musikhochschule din Köln, Germania. S-a perfecționat apoi, cu: Miriam Fried, Shlomo Mintz, Hermann Krebbers și György Pauk. A cântat ca solist cu orchestre din Europa, Asia și SUA., precum: NDR Sinfonieorchester Hamburg, Gewandhausorchester Leipzig, Bamberger Symphoniker, WDR Sinfonieorchester Köln, Tonhalle-Orchester Zürich, Orchestra de Paris, Orchestra National de France, Sinfonia Varsovia, BBC Philharmonic și Helsinki Philharmonic Orchestra, NHK Orchestra Tokyo și National Symphony. Orchestra Washington DC, precum și Orchestra Simfonică din Chicago. Ca muzician de cameră, Erik Schumann a colaborat cu parteneri precum: Tokyo String Quartet, Daniel Müller-Schott, Alisa Weilerstein, Anna Vinnitskaya, Martin Fröst, Nils Mönkemeyer, Danjulo Ishizaka, Tsuyoshi Tsutsumi, Reto Bieri, Ralp Manno, José Gallardo, Viviane Hagner, Daniel Hope și Cyprien Katsaris. La Academia Kronberg a cântatat împreună cu Juri Bashmet și Gidon Kremer. De asemenea, violonistul Erik Schumann a susținut un recital în duo cu Christoph Eschenbach la Ooji Hall din Tokyo. Împreună cu frații săi Ken și Mark, precum și cu violonista Liisa Randalu, formează Cvartetul de coarde Schumann. Erik Schumann înregistrat pe CD sonatele cu pian ale lui Serghei Prokofiev. Cântă pe vioara construită de Giovanni Francesco Pressenda (1830).
*Fotografia lui Erik Schumann a fost realizată de Alvaro Yanez, preluată de pe site-ul resmusica
[7] Justus Grimm s-a născut în 1970 în Hamburg, Germania. A început studiul violoncelului la cinci ani, sub îndrumarea tatălui său și a continuat la Saarbrücken și în Köln cu Claus Kanngiesser și Frans Helmerson. Ca solist, violoncelistul a colaborat cu orchestre precum English Chamber Orchestra, La Monnaie Symphony Orchestra, London Chamber Orchestra, Staatsorchester Rheinische Philharmonie, Brandenburg Philharmonic Orchestra și Klassische Philharmonie Bonn. Fiind un pasionat al muzicii de cameră, Justus Grimm a înregistrat cu pianistul Florian Wiek sonatele pentru violoncel de Beethoven, Brahms și Șostakovici. Împreună cu flautista Christina Fassbender formează Trio Wiek, iar din 2008 Justus s-a alăturat Cvartetului Malibran. Ca interpret de muzică de cameră, a colaborat cu muzicieni precum Abdel Rahman El Bacha, Gérard Caussé, Augustin Dumay, Benoît Fromanger, Stephen Kovacevich, Katia și Marielle Labèque și Christian Poltéra. Din 2008, Justus Grimm deține un post de profesor la Conservatorul din Anvers.
[8] Valentin Răduțiu (35 ani) este născut la München din părinți români. A început studiul violoncelului cu tatăl său, apoi și-a continuat studiile la Viena, Salzburg și Berlin, alături de celebri violonceliști ai timpurilor noastre: Clemens Hagen, Heinrich Schiff și David Geringas. Valentin Răduțiu este câștigător al unor foarte importante concursuri internaționale, printre care premiul al doilea la Concursul Internațional George Enescu, ediția 2011. În același an, primea și Premiul pentru muzică al Comitetului Cultural German. Valentin Răduțiu a apărut în calitate de solist alături de cele mai mari orchestre din Germania; a evoluat în concerte atât în Europa, cât și în Asia. A ocupat funcția de violoncelist principal în Deutsches Symphonie-Orchester din Berlin. Valentin Răduțiu a reprezentat România cu două apariții în cadrul festivalului Europalia de la Bruxelles. Cântă pe un instrument Francesco Ruggieri, construit în 1686, la Cremona. Valentin Răduțiu a înregistrat albume apărute la case germane importante, cel din 2019, fiind nominalizat la premiile ICMA. (integrala lucrărilor pentru violoncel și pian de George Enescu).