Oedip (mai puţin) rege

Transferul tragediei lui Sofocle din Antichitate până în zilele noastre a îmbrăcat forma personalizată a intermediarilor care au valorizat, s-au apropiat şi au răsucit pe toate feţele mitul lui Oedip. Forma dată de ultimul interpret al textului clasic, după 2500 de ani, poate părea la prima vedere scandaloasă. Mihai Măniuţiu, un vârf de lance recunoscut al avangardei noastre teatrale, ne propune, după cum îi e obiceiul, într-un limbaj total dezinhibat, un Oedip dezbărat de orice convenţii rigide, anacronice, pudibonde. Mai mult chiar: un Oedip dezbrăcat la propriu pe scenă. Dezbrăcarea se produce la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, unde este director Tompa Gabor. Asta spune multe în direcţia susţinerii proiectelor novatoare.

Oidipusz kiraly, bazat pe un text adaptat de Visky Andras după traduceri din Babits Mihaly, Csengeri Janos şi Csiky Gergely, este un spectacol focalizat pe ritul purificării. Mai exact, pe ritul provocării adevăratei purificări. Întrebarea majoră a mesajului scenic înaintează hotărât spre devoalarea tezei dacă primenirea mai e posibilă în atari conjuncturi. Fără nici un indiciu vestimentar de însemne regeşti, Oedip / Biro Jozsef, uşor cocârjat, simte pe umerii săi apăsarea implacabilă a destinului. Actorul are mereu pe faţă expresia unui ins împovărat de trecut, ameninţat de forţa oarbă a destinului nedrept. El nu are nimic din ţinuta şi strălucirea unui rege din montările clasice. Regizorul subliniază ferm: omul e gol, neputincios şi chiar umil în faţa zeilor, în faţa unui fatum dinainte stabilit, cu care nu poate lupta orice ar face. Toate reprezentările alegorice ale stării în care se află personajul se revarsă explicativ sau oracular spre conturarea profilului său psihic, a drumului său spre cunoaşterea adevărului despre el însuşi. De aceea, Iocasta / Kezdi Imola apare uşor umbrită, retrasă în tenebrele propriei angoase existenţiale, actriţa punând în evidenţă trauma dorinţei de adâncire în uitare. Ea este victima întâmplătoare a destinului care, prin personalizarea Sfinxului / Skovran Tunde, îi violează intimitatea (vezi scena violului de tip lesbian) în urma căruia Iocasta îşi caută ispăşirea în uitare provocată.

Repetatele dezbrăcări ale bărbaţilor tebani (înlocuitori ai corului) au în vedere această insistenţă ostentativă de a ieşi de sub incidenţa blestemului zeilor, purificarea propriu-zisă fiind amânată sine die. Măniuţiu supralicitează în direcţia izbăvirii din criză prin simbolul vindicativ al seringilor aruncate după întrebuinţare în alveola cilindrică şi transparentă care îl adăposteşte pe Sfinx, de fapt o "sfinxă" cu mers hidos, tentacular, atunci când iese din ascunzătoare pentru a-şi implementa diabolicele-i profeţii şi pentru a-şi înhăţa prada ca un păianjen uriaş.

Patul şi noptiera metalice, albe, de spital, induc pe scenă o atmosferă de carantină, sărind dezinvolt peste determinări temporale. Lichidul administrat din seringi pare a fi când unul aplicat pentru recuperarea sanităţii pierdute, când un mijloc amăgitor al eludării memoriei prin efecte halucinogene.

Pantomima rezonează complementar în ansamblul construcţiei scenice, introducând elemente de comic buf şi de sugestii colaterale care ating pe alocuri simboluri din panoplia psihanalizei. Doar în corul tebanilor îţi aminteşti la un moment dat că Freud şi-a extras de aici explicitarea teoriilor sale. Discursul nu supralicitează în această direcţie. Măniuţiu păstrează din vechile obsesii de decor fulminant frunzişul ca element contrapuntic insinuant al fiorului vieţii placide, al naturii martore, încremenite în splendoarea simplelor ritualuri. Decorul realizat de Cristian Rusu răspunde cerinţei. Aceste ramuri bogate în frunze învelesc protector cele două laterale ale scenei, inclusiv spaţiul de deasupra, revărsându-şi harul purificator peste destinele eroilor prinşi în capcana propriului lor destin absurd.

Oricât de şocant pentru neiniţiaţi, Oidipusz kiraly de la Teatrul Maghiar din Cluj ne obligă să privim tragedia eroului antic, nici mai mult nici mai puţin decât ca pe o cutremurătoare dramă a omului din toate timpurile, captiv în ghearele hrăpăreţe ale destinului. Un om simplu în univers absurd, subliniază Măniuţiu. Un arhetip al omului îngenunchiat de soartă. Mai puţin un rege.