Ca în fiecare an, Întâlnirile au avut ca invitați personalități din lumea teatrului, din spațiul teatral românesc și internațional, critici, dramaturgi, regizori, directori de teatru, profesori universitari: George Banu, Matei Vișniec, Roberto Bacci, Dana Rufolo, José Gabriel López Antuñano, Tomasz Kubikowski, Patrick Penot, Antonio Augusto Barros, Carlos Gil Zamora, Alexa Visarion, Ion Bogdan Lefter, Marina Constantinescu, Doina Papp, Nicolae Prelipceanu, Ion Parhon, Mariana Ciolan, Elena Săvulescu Voudouris, Mirella Patureau, Dieter Topp și mulți alții. Evenimentul, concentrat pe parcursul a cinci zile, a prezentat publicului spectacole montate în stagiunea 2021-2022, spectacole-lectură, lansări de carte și remarcabile conferințe despre iubirea de teatru, despre misterul creației textului dramatic și despre reprezentarea războiului în spațiul teatral.
Evenimentele din Ucraina, care s-au petrecut încă din anul 2013, dar și tragedia războiului actual, au amprentat creațiile teatrale, în care se reflectă dramele, atrocitățile, disperarea, fragilitatea individului în fața armelor, în fața morții. Secțiunea spectacolelor-lectură, a Întâlnirilor Internaționale, cristalizând tema războiului, a aglutinat lecturi atipice (spectacolele având componente de decor, elemente de costum, sunet și lumină, chiar și un concept al mișcării scenice, actorii interpretând convingător, stâpânind în mare parte textul), în cadrul campaniei Artiști români pentru artiști ucraineni, susținută de UNITER, în parteneriat cu Worldwide Reading Project, CITD, Baltimore. Spectacolul Teatru în vreme de război după textele Sașa, du gunoiul de Natalia Vorojbit, Să le spunem pe nume de Tetiana Kițenko, Copiii noștri de Natalia Blok, traduse în limba română de Raluca Rădulescu, orchestrate de bagheta lui Ionuț Caras, a avut o intensă colaborare cu creatori ucraineni refugiați. Pasha Fedotov, interpretul unor răscolitoare pasaje muzicale, executate la saxofon, live, și Anastasiia Fedotova, care semnează conceptul scenografic, sunt parte a dramelor transpuse scenic, ca zidire teatrală ce poate vindeca. Adriana Băilescu, Diana Ioana Licu și Matei Rotaru, au întruchipat scenic universul răsturnat, absurd, al războiului, cu inserții de comic amar.
"Încercăm, prin aceste trei texte dramatice (care vorbesc, fiecare în felul lui, despre tragedia din Ucraina), să conștientizăm ce se întâmplă, să fim mai simțitori, să nu uităm (cum am uitat atâtea altele). Să fim oameni, până la urmă.", mărturisește regizorul spectacolului, Ionuț Caras.
Sindromul supraviețuitorului de Andrii Bondarenko, traducere de Raluca Rădulescu, a fost prezentat la Muzeul de Artă al orașului, unde lucrări de artă modernă, dar și cu conținut religios, expuse în sălile muzeului, au potențat mesajul textului, amplificând polifonia stărilor psihologice, desacralizarea lumii care se năruie, precum piesele de domino, spectacol caligrafiat cu sensibilitate și inventivitate de Ștefana Pop-Curșeu, scenografie Radu Lărgeanu, având în distribuție pe Mihai-Florian Nițu, a cărui interpretare-lectură, emoționantă, este dublată de Silvius Iorga. Actorul, într-un personaj fără replici, "traduce" ilustrativ, prin mișcări plastice, trăirile personajului principal. Masa rotundă cu tema Teatrul în situații limită, moderată de Ștefana Pop-Curșeu, i-a avut ca invitați pe autorii ucraineni Neda Nejdana, Tatiana Kițenco, Natalia Blok și Andrii Bodnarenko, care au vorbit despre evenimente ce i-au impulsionat și inspirat în a scrie, și despre experiența, calitatea de artiști refugiați, pe Raluca Rădulescu, în postura de traducător al textelor, dar și pe regizorii Tudor Lucanu și Ionuț Caras, care au analizat creațiile lor.
Maidan Inferno o are ca autoare pe Neda Nejdana, o personalitate culturală, unul dintre cei mai importanți autori dramatici ucraineni, președinte al Uniunii Dramaturgilor din Ucraina, traducător, critic de teatru, regizor, profesor și manager cultural. În anul 2014, pornind de la articole din ziare, mărturii de la fața locului sau amintiri personale, evocând infernul luptelor de stradă din Ucraina, autoarea scrie Maidan Inferno, o piesă despre revoluționarii ucraineni, cu precădere studenți, care au înfruntat represaliile violente ale forțelor armate din toamna-iarna 2013-2014, în timpul protestelor împotriva politicilor guvernului pro-rus, de atunci. Evenimentul a fost numit "Maidan" sau "EuroMaidan", căpătând sensul unei autentice revolte populare. Textul, tradus din limba franceză de Alexandra Ionel, devine, impropriu spus, spectacol-lectură, sub coordonarea regizorului Tudor Lucanu, care semnează și construcția scenografică a montării, iar Radu Dogaru concepe universul sonor. Echipa regizor-interpreți, actorii, Matei Rotaru, Cecilia Lucanu-Donat, Cătălin Herlo, Romina Merei, Cosmin Stănilă, Irina Wintze și Adriana Băilescu (pe proiecția video), realizeză momente de mare încărcătură dramatică, pe un text ofertant, în care se contopesc interpretarea - lectură, tulburătoare, cu sugestive proiecții video. Spectacolul, ca și celelalte două, anterioare, îndeamnă la adâncă meditație asupra condiției, a fragilității omului într-o lume deraiată, demonetizată, fără sens. Iar dacă teatrul vorbește, poate armele vor tăcea.
Montările prezentate în cadrul Întâlnirilor Internaționale de la Cluj, ediția 2022, au abordat și alte teme, pe texte din dramaturgia românească și universală, clasică și contemporană, semnate de autori celebri sau de curând afirmați. Proiecția video a montării textului caragialesc O noapte furtunoasă, concepută de actorul-regizor Dragoș Pop, a fost prima filă a Întâlnirilor. În simbioză perfectă cu creația scenografei Adriana Grand, viziunea regizorală a lui Dragoș Pop prezintă sugestiv, ironic, lumea de mahala din textul lui Caragiale, cu jupâni cu onoare de familist și patriotism exacerbat, ilustrat atât în elementele de costum - brâu, ciucuri sau corset tricolor, dar și prin steagul care se ridică la catarg, în scena citirii ziarului, devenit uneori chiar șervet de șters pe mâini. Spațiul scenic imaginează curtea casei, un amalgam de obiecte, în care sunt aglomerate coloane antice, scaune, icoane, canapeaua cu velințe naționale și plurivalentul dulap-cameră-cămară, cu sticle de rachiu, fotografii cu femei-goale și Sfinți. Costumele personajelor amintesc cu o tușă de comic de portul popular, cu precădere cel al Vetei (personaj figurat cu multă expresivitate de Ramona Dumitrean) precum o cântăreață de muzică populară, gata de concert, dar și cel al lui Chiriac (Ioan Isaiu, convingător în gelosul-îndrăgostit) cu pantaloni portocalii și cămașă cu râuri bine potrivite. Umorul, gagurile, cu măsură construite, dau posibilitate interpreților să brodeze, cu inventivitate, figurări scenice de succes: Jupân Dumitrache (Ovidiu Crișan), Nae Ipingescu (Miron Maxim), Spiridon (în travesti Alexandra Tarce), Rică Venturiano (Radu Lărgeanu), Zița (Romina Merei).
Cehov a fost catalogat de unii critici drept un precursor al teatrului absurdului, prin spațiile închise, din care nu se poate evada, prin situațiile limită, în care se găsesc, de cele mai multe ori, personajele, prin lenea și vorbăria fără rost, prin tragi-comicul, derizoriul eroilor săi.
Realitatea noastră, din nefericire limitrofă sau depășind, adeseori, momentele caracteristice textelor încadrate în categoria teatrului absurdului, devine sursa de inspirație pentru regizorul Răzvan Mureșan, în realizarea scenică a piesei cehoviene Trei surori, după traducerile semnate de Elisabeta Pop și Raluca Rădulescu, text montat pentru prima dată la Teatrul Național "Lucian Blaga". Problematica condiției umane cehoviene capătă valențe ale universalului, iar eroii lui devin oameni ai prezentului, dependenți de tehnologie, obsedați de selfie-uri, de telefonia mobilă, găsind scăpare în realitatea virtuală, perceptibilă numai cu ochelari 3D.
Dramele, frământările, neîmplinirile personajelor se mistuie într-un spațiu scenic marcat de modernitate, construit de scenografa Ilona Alyamani Lőrincz, funcțional, dimensionând cu lejeritate spațiile de joc sau ajutând la exteriorizarea stărilor personajelor, vezi fotoliile care se rotesc, lăsând impresia unei interacțiuni cu actorul, în dinamica rostirii, cu personalitatea lui. Mișcările frânte, definind lumea în agonie a eroinelor, delimitând scene, sunt inserate de coregrafa Enikő Györgyjakab. Irina Wintze (Olga), Sânziana Tarța (Mașa), Diana Buluga (Irina) Anca Hanu (Natalia Ivanovna) relevă, prin joc, unghiurile noi de abordare a personajelor, coerent, prin tonalități subtile, tragi-comice. Remarcabil Cristian Grosu (Kulâghin), cu un joc interiorizat sau cu o desfășurare violentă a trăirilor încărcate de tragism. Cosmin Stănilă (Verșinin) nuanțează cu subtilitate sinusoida emoțională a personajului. Sfâșietoare scena despărțirii dintre Mașa și Verșinin. Matei Rotaru (Andrei) reliefează inspirat tonalitățile rolului, cu precădere în prima parte. Lumea împachetată în bagaje, ierarhic dimensionate, se răstoarnă spre final, precum piesele de domino, recluziune tragic absurdă a spațiului cehovian de nestrăpuns.
Recenta premieră a piesei lui Caragiale, O scrisoare pierdută, marca Ada Milea, s-a bucurat de un autentic succes, în cea de-a doua seară. Spectacolul concert, cu sonorități create de Ada Milea și Anca Hanu, scenografie, light-design, video transcript în viziunea lui Andu Dumitrescu, iar pentru certitudinea reușitei, coregrafia poartă semnătura Andreei Gavriliu, marchează 170 de ani de la nașterea dramaturgului. Echipa așază în creuzetul creației principalele personaje ale Scrisorii, schimbând însă "pe ici, pe colo, prin părțile esențiale", reușind momente comice de remarcat. Brânzovenescu și Farfuridi devin Doamna Brânzovenescu (Anca Hanu) și Doamna Farfuridi (Adriana Băilescu), ironizând interesul clasei politice pentru promovarea excesivă a femininului, oricum ar fi el. Cetățeanul Turmentat este dublat (Radu Dogaru și Mihnea Blidariu) simbolizând masa de alegători, turmentați și nepricepuți în ale votului, Ghiță (Ruslan Bârlea) se pricepe la box, dar, mai ales, la dansat step, în timp ce Trahanache (Cornel Răileanu) este convins că totul se rezolvă dacă "aveți puțintică răbdare". Sigur pe sine, pe succesul din politică și amor, Prefectul (Miron Maxim) se teme totuși de iminentul scandal mediatic, ce poate urma pierderii de către Zoe (Diana Ioana Licu) nu a scrisorii, ci a unui plic cu poze compromițătoare, cu cei doi amanți. Cu talent de șantajist Cațavencu (Cristian Rigman) este depășit în pricepere de Dandanache (Anca Hanu).
Echipa instrumentiștilor este cea din montările anterioare, cu o partitură mai complexă pentru Anca Hanu. Publicul e captivat de momentele de muzică și dans, cu precădere de "Trădare", în care excelează Doamna Brânzovenescu (Anca Hanu) și Doamna Farfuridi (Adriana Băilescu) și de "Dracu să te ia!" (Fănică, n.n), interpretat de Diana Ioana Licu, o Zoe sexi, cu o voce sonoră, cu plastică și mobilitate în mișcări. Pe parcursul acțiunii aflăm că se va reseta "dezordinea mondială" și că "politica e o gagică" darnică în materie de sex. Ședința, devenită jurnal de știri, este proiectată pe fundal. Titlurile, afișate pe burtiera jurnalului, au un comic savuros: "Pensiile speciale vor deveni ajutor social", "Echipa națională de fotbal se va desființa", "Programul România educată copiat de finlandezi" , etc. Cu energie și aplomb, cu dezinvoltură și un comic perfect dozat, actorii cântă și dansează, iar subtilitățile în joc capătă dimensiuni noi și valențe comice inedite (vezi compoziția Ancăi Hanu, în Dandanache). Un spectacol de echipă, ca un mecanism perfect.
Inspirată dintr-un fapt real, Audiția de Alexander Galin prezintă povestea a șase femei din Rusia fostă sovietică, acum cu o economie capitalistă de piață, dornice să evadeze din orașul lor de provincie, unde nu mai au serviciu, gata de a se vinde în Singapore, pentru un trai mai bun. Provenind din medii diferite, cu personalități diferite, femeile se întâlnesc în cinematograful Cosmos din orașul Kursk, unde are loc audiția. Aflate în competiție la început, înaintând în așteptare se apropie unele de altele, prin destăinuiri tragi-comice ale problemelor pe care le au, condimentate din plin cu alcool. Regizorul Ionuț Caras respectă linia textului, construind cu fantezie, alături de interpreți, respectând profilul identitar al fiecărui rol. Scenografia Zsófiei Gábor imaginează spațiul de joc potrivit, reliefând prin costum unele linii de personaj. În acest univers al banalității, femeile își etalează talentele în fața afaceristului japonez, prin momente artistice ridicole, de muzică sau dans, de un comic amar. Textul oferă roluri generoase actrițelor, dar și celor trei actori, care îi reprezintă pe soți, tocmai de aceea a cunoscut multiple reprezentări în spațiul teatral. O notă aparte pentru Irina Wintze (Varvara), pentru modul în care a dezvoltat distinctiv traiectoria personajului său.
Nu mai ține linia ocupată de Alexandra Felseghi conține un mesaj bine articulat, ce reflectă realități socio-umane actuale, un text manifest, un text - protest împotriva autorităților nepăsătoare, lipsite de conștiință, neputincioase, de cele mai multe ori, în fața interlopilor care "fac legea", adeseori. Pornind de la celebrul caz al Alexandrei Măceșanu, din 2019, intens mediatizat, neelucidat până în prezent, autoarea spune povestea unei tinere abuzate de fostul concubin al mamei ei, adolescenta Andreea Tomuță, violată și obligată de acesta să se prostitueze, care își găsește adăpost într-un centru de ajutor pentru femei. Textul capătă aspect de tragedie antică, prin prezența corului, ce respectă însușirile corului antic, ca grup omogen de artiști, comentând acțiunea dramatică și oferind informații în subsidiar. Dinamica contrastelor, bine-rău, este focalizată pe un traseu al analizei lucide a cazului principal, dar și al celor la care se fac trimiteri, cazul Caracal și al tinerei din Vaslui, violată de șapte bărbați.
Colaborarea Alexandrei Felseghi cu Adina Lazăr, autor-regizor, nu este la prima încercare, dar la o altă reușită. Spectacolul impresionează nu numai prin subiect, ci și prin jocul actorilor. Diana Buluga, nominalizată la premiul UNITER pentru Cea mai bună actriță în rol principal, pentru personajul Andreea Tomuță, remarcabilă, cu o sensibilitate aparte, trece expresiv de la candoare, naivitate, la deznădejde și revoltă. Terapeutul Elena Vasiliu capătă în interpretarea Sânzianei Tarța dozajul necesar, actrița figurează cu măiestrie verticalitatea și receptivitatea profesionistului, care empatizează perfect cu pacientul său. Cuplul Ionuț Caras și Adriana Băilescu, în rolul soților Alexandru și Maria Berbeceanu, cu trimitere spre familia Măceșanu, aduc în scenă prin mijloace actoricești rafinate, întreaga suferință a părinților fetei dispărute, o durere exprimată riguros. Adrian Cucu în abuzatorul Sere Ghinoiu, Cosmin Stănilă și Radu Dogaru, în membrii clanului Cucui, întruchipează, cu cele mai potrivite modalități de joc, lumea decăzută a interlopilor, ca bolgie a subumanității. Matei Rotaru, în Inspectorul de poliție, șantajat de interlopi, cu alternări de ritm și subtilități ale jocului, construiește universul autorităților incapabile, al unui sistem corupt. Diana Ioana Licu, Angelica Nicoară (interpreta și a frumoasei moderatoare TV), Elena Ivanca (ce construiește expresiv și pe mama Andreei Tomuță) și Adriana Băilescu formează corul, cu inspirate mișcări plastice, concepute de coregrafa Andrea Gavriliu, și rostiri potrivite ale versului (chiar dacă, în reprezentația din eveniment, au fost unele probleme de sincron), vocea colectivă, ca expresie a emoțiilor personajelor, dar și ca element justițiar. Spațiul scenic, sugestiv și funcțional, cu un ceas suspendat, în care clipa se măsoară în regres, ca semn al lumii răsturnate, al unui timp pe dos, aparține viziunii scenografei Andreea Tecla, iar conceptul elocvent al costumelor Andrei Handaric.
Apreciatul regizor Eugen Jebeleanu, aflat la prima colaborare cu Naționalul clujean alege cunoscutul text al lui Rainer Werner Fassbinder, Lacrimile amare ale Petrei von Kant, spectacol prezentat în ultima seară, nu numai pentru a oferi roluri provocatoare actrițelor din distribuție, dar și pentru a vorbi despre femei și poveștile de iubire dintre ele, despre descoperirea orientării sexuale la o vârstă mai înaintată, reușind un spectacol ca expresie a feminității, cu un rafinament aparte, cu detalii fine, delicat și senzual. Fassbinder scrie textul inspirat din propria-i viață, cu povești de iubire scandaloase, tumultuoase, nimicitoare uneori, personajul Petra fiind perceput ca un dublu al său, iar personajul Karin corespondentul actorului Günther Kaufmann.
S-a afirmat că scrierea acestei piese, povestea unei femei și a căutărilor sale sexuale ar fi, pentru autor, echivalentul "unui ritual de exorcizare cu valoare terapeutică". Textul a fost ecranizat în anul 1972, chiar de Fassbinder, fiind cel de-al 12-lea film al său, unul dintre cele mai mai comentate, numeroși critici încadrându-l în categoria capodoperelor, fiind prezentat în competiția oficială la Festivalul de film de la Berlin în 1972. De altfel, Eugen Jebeleanu folosește în spectacol unele documente video și fragmente din film. Relația dintre creatoarea de modă, Petra, și Karin, tânăra dornică de a se afirma în modelling, se metamorfozează într-o poveste de iubire pasională și distructivă, o apocalipsă a simțurilor, răsturnând lumea Petrei. Marlene, angajata Petrei, asistă tăcut la chinurile acesteia, devenind în final contrapunctul triunghiului amoros dezorientat.
Scena capătă aspectul unui spațiu de captare a formelor subversive, un fluid emoțional intens, în care sonoritățile de muzică și lumină se armonizează desăvârșind tensiunea spectacolului. Concepția scenografică a Velicăi Panduru potențează viziunea regizorală, împreună creând un univers oniric, după cum afirmă și Eugen Jebeleanu, perdelele albe, vaporoase, element imponderabil ce ilustrează mesajul textului, iar pădurea de mesteceni este spațiul pentru evadare, dar și al pragurilor de trecere, al încercărilor de orice fel. Podiumul alb trimite spre cel al defilărilor de modă, devenind, după caz, dormitor, living, dar și spațiul exterior. Actrițele, purtând costume elegante, într-o lume a rafinamentului vestimentar, se subordonează, în figurarea personajelor, viziunii regizorului, încadrându-se în creația colectivă, în sfera unui foraj de adâncime a ideilor din text. Ramona Dumitrean probează complexitatea mijloacelor de care dispune, o prezență puternică, ilustrând sugestiv cromatica emoțională a Petrei von Kant. Sânziana Tarța, Karin Thimm, senzuală sau brutală, tandră și dezlănțuită, construiește expresiv, bine nuanțat. Angelica Nicoară, Marlene, seducătoare și irezistibilă, reușește un personaj pregnant, fără a rosti vreun cuvânt. Elena Ivanca în Sidonie von Grasenabb, prietena Petrei, Miriam Cuibus, Valerie von Kant, mama, și Diana Buluga, Gabrielle von Kant, fiica Petrei, figurează inspirat, cu un discurs subtil și convingător, rolurile mai puțin consistente ale piesei.
Secțiunea lansărilor de carte s-a desfășurat în prezența autorilor, cuprinzând trei volume. Teatrul ca rezistență. Oameni de teatru în arhivele Securității, Editura Polirom, 2022, semnat de criticul de teatru, cercetător Cristina Modreanu, prezentat de criticul de teatru, conferențiar universitar, Anca Hațiegan, volum în care se dezvoltă ideea că în România comunistă a existat și o rezistență prin cultură. Caragiale vizionarul, apărut la Editura Academiei Române, 2022, semnat de omul de teatru, regizor, profesor universitar, eseist, Alexa Visarion, prezentat de Cristina Modreanu, dedicat regizorului Aureliu Manea, artist-profet, cuprinzânde eseuri despre opera lui Caragiale, dar și analiza propriilor creații de teatru și film, având la bază scrierile marelui dramaturg, rezultând o incursiune elevată în universul caragialian, cu reflectări în profunzime, ce îl definesc pe Alexa Visarion. Și volumul Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, Editura Presa Universitară Clujeană, 2022, avându-l coordonator pe profesorul universitar, istoric și critic literar - dramatic, Liviu Malița, volum prezentat de scriitorul, profesorul universitar, criticul literar - dramatic, Ion Bogdan Lefter, conținând o anchetă, realizată printre oamenii de teatru, cu mărturii despre felul în care trecutul comunist se reflectă în mentalitatea contemporană, în gândirea politică, socio-economică, dar și în creații teatral-cinematografice.
O notă înaltă în cadrul evenimentului clujean a fost atinsă de conferințele susținute de marcante personalități din lumea teatrului. Criticul Marina Constantinescu, în conferința Teatru, mon amour, a insistat pe ideea teatrului, ca spațiu de refugiu, pentru a trăi, pe incitarea de a ne descoperi prin teatru, relevând propriile experiențe cu mari creatori de spectacole, cum este Lev Dodin și artiștii lui, ce pun accent pe "libertatea interioară" și spiritualitate. Ce ar putea amenința dragostea de teatru? Formele însingurării noastre, însingurare impusă de autorități, precum "zborul artei", frânt de pandemie.
Matei Vișniec, dramaturgul ce depășește parabola și poezia în creațiile sale teatrale, fiind mereu actual și pregnant, a vorbit despre Scrierea dramatică și motivațiile autorilor contemporani, conturând liniile unei confesiuni, cu tușe de umor, despre jocul hazardului în viața unui scriitor, despre întâlnirile întâmplătoare, uneori esențiale, care apar în traseul creatorului, care bulversează și inspiră, în același timp. Întâlnirile cu Nicolas Bataille, spre exemplu, cel care a regizat prima Cântăreață chela, ionesciană, l-au determinat să scrie piesa Despre senzația de elasticitate când pășim peste cadavre. Tot hazardul l-a inspirat și pentru a scrie Țara lui Gufy, Negustorul de timp, Ioana și focul sau textele Despre sexul femeii-câmp de luptă în războiul din Bosnia, Nina sau despre fragilitatea pescărușilor împăiați, ș. a., prin întâlniri provocatoare, uneori amuzante, cu directori de teatre, actori, traducători sau importanți editori.
"Cu hazardul trebuie să dialoghezi, să te împrietenești, să te porți și cu mănuși, să îi faci curte. Hazardul te pune la încercare.", afirmă Matei Vișniec. Omul din cerc a întregit, inspirat, ceasurile de reflectare asupra creațiilor dramaturgului Matei Vișniec. Spectacolul de teatru, filmat, conține texte semnate de dramaturg, publicate în volumul Teatru descompus, texte despre care Matei Vișniec nota că "se doresc a fi niște elemente de arhitectură textuală pentru un teatru modular", fiecare bucată putând fi descifrată ca o piesă individuală, incitant fiind jocul prin care este aflat elementul comun, care să recompună obiectul inițial. Un text al decompoziției, cu trimiteri spre Tratatul de descompunere al lui Emil Cioran. Video-spectacolul, al cărui scenariu și regie îi aparțin lui Răzvan Mureșan, imagine Darius Abrudan, a fost construit în perioada pandemiei, dar al cărui montaj s-a realizat recent, impresionează prin imaginea spațiilor în care actorii evoluează individual, prin elementele de decor și recuzită, vezi bucata Omul cu calul, dar și prin personajele imaginate de actorii izolați atunci, mistuiți de dorul de scenă. Spectacolul are unele lungimi, care pot fi însă corectate printr-o revenire asupra conținutului, a montajului lui.
În pofida crizelor pe care le traversăm, care se fac simțite și în sfera teatrului, cea de-a XI-a ediție a Întâlnirilor Internaționale de la Cluj aparține reușitelor. Directorul general, regizor, scenarist, scriitor, profesor universitar, Mihai Măniuțiu, directorul artistic, teatrologul Ștefana Pop-Curșeu, precum și întreaga echipă de organizatori experimentați, gazde primitoare și receptive, merită felicitări!
(Foto: Nicu Cherciu)