Asemenea amintiri au ieșit la lumină privind spectacolul Servitoarea, producție a Teatrului Dramatic Ion D. Sîrbu Petroșani. O creație cu multă imaginație, datorată regizoarei Murile Jakab-Manea, în baza interesantei asocieri a două piese într-un act: Cerere în căsătorie și Tragedian fără voie, de A.P. Cehov. Ingenioasă inventarea personajului care dă titlul spectacolului, un titlu pentru care aș fi văzut, totuși, mai potrivit termenul "bucătăreasa". Așa cum, prin decuparea scenelor - din prima piesă - pentru colaj, Ciubukov nu mai rostește replica lui către Lomov: "Da' tu nu ești sub papucul menajerei?", drept care ar fi o altă sugestie pentru acest personaj. Chiar fără vreo replică, bucătăreasa (cu trimitere și spre răposata soție a lui Ciubukov ori spre invocata soție a lui Tolkaciov - din a doua piesă) ipostaziază perfect matriarhatul. Mai ales prin personificarea asigurată de Oana Liciu-Gogu, o actriță de forță, mai ales în producțiile cu puține personaje, unde este prezentă pe scenă pe toată durata spectacolului și trebuie să mențină atenția publicului, concentrarea acestuia, conexiunea spectator-actor.
De data aceasta, cu atât mai mult cu cât nu are nicio replică. Dar este precum un dirijor al unei orchestre. Punctează ritmul și tonalitatea. În principal prin repetatele azvârliri ale aluatului, cu acel sunet sec al contactului cu tăblia mesei, de care se lipește. Icnetul care însoțește gestul, punctând efortul, concentrând energia. Acel "Ha!", pe care-l emite precum rugbiștii neo-zeelandezi în faimosul lor ritual Haka, decide și impulsionează.
Altfel, atmosfera se vrea a fi sub influență japoneză. Aici intervin scenografia și costumele create de Eliza Labancz pentru gazdele Ciubukov, tată și fiică. Chimonourile, evantaiele, sabia de samurai a tatălui, machiajul fiecăruia, continuă linia melodică din debut. Piesa Ibuki (Yoshida Brothers) aduce în contemporaneitate sunetele clasice ale unui instrument cu trei corzi, numit shamisen. Doar că, deși un samurai, un luptător dintre cei fioroși, înseamnă o asociere cu violența, îmi pare că spectacolul stă sub semnul unei amplificări cu asupra de măsură a gesturilor și a unor rostiri.
Rafinamentul japonez se evaporă. Și personajele se agită ca în commedia dell'arte ori, mai degrabă, în comedia bufă a Marelui Mut. Asta și pentru că Mihai Alexandru face un rol de zile mari în Ivan Vasilievici Lomov, cel venit să ceară mâna fetei vecinului. E drept că regia îi schimbă tipologia manifestării, de la ipohondrie la exces bahic, dar actorul oferă o mostră de joc à la manière de. Pălăria este un element important într-o suită de gaguri. Mihai Alexandru își dozează replicile, excelează în profilul de Charlot, de la prima apariție și până la trezirea din leșin, cu mâna celei pețite în mâna sa, dar cu o pâclă pe ochi. Marele Mut, ca dominantă a acestui spectacol, înlocuiește celebrele bătăi cu frișcă prin fulguirea de făină ori de zahăr pudră. Doar suntem în bucătărie, pe durata procesului de fabricație a unui aluat.
Concepția regizorală a mizat pe succes de public. Și l-a avut, în reacții prompte la o seamă de gesturi, dintre care îl amintesc doar pe acela prin care Mihai Alexandru ia sita și cerne pulberea albă pe sine, deasupra pălăriei înalte. Dar sunt alte momente în spectacol când îmi pare că se putea obține succes și prin procedee mai rafinate. Poate că o temperare a sunetelor și gesturilor ar fi stimulat avansul spre o mai profundă receptare a poveștilor. Așa cum celălalt Ivan, personajul principal din Tragedian fără voie, interpretat de Mihai Sima, aduce o tensiune ușor exagerată, de unde și comicul este mai reținut. Crisparea chipului, la limita cedării nervoase, împiedică seninul pe care să se așeze temeinic replicile sale cu năduf. Tremurul nervos al unui picior, justificabil până la un punct, este mai degrabă preluat de la Ivan pețitorul și va fi regăsit în următoarea premieră, D'ale carnavalului.
Daniel Cergă este tatăl fetei și, în chimono, cu o sabie manevrată ca într-un dans, cu un machiaj adecvat, pare desprins dintr-o ilustrație de epocă. Cochetează cu bucătăreasa și, la rândul său, are priviri precum ale personajului rău din filmele mute. Îmi pare că se pierde efectul comic al repetării expresiei "și așa mai departe", pe care Ciubukov o adaugă în diferite situații, sugerând, astfel, continuări ce pot induce comicul. E drept că personajele, în tradiția culturală rusească, se apelează doar prin prenume și patronimic, dar Cehov s-a jucat cu numele pe care le-a ales. Ciubukov și Lomov provin din cuvinte ce au în comun sensul de tijă, Ugadai și Okatai - cei doi câini de vânătoare, prilej de ceartă - semnifică fie "ghicitoare", fie "rostogolire".
Cearta dintre pețitor și pețită este miezul acestui text la rândul său bine-cunoscut în dramaturgia lui Cehov. În fond, dincolo de "ambalajul" cam strident, duelul orgoliilor îndeamnă la reflecție. Indiferent de subiect, este o mostră de insistență pe propria afirmație, negând-o pe cea a preopinentului. Oana Crișan dă o replică promptă lui Mihai Alexandru, impune ritmul sublinierii unui argument, își modulează vocea după cum evoluează situația. Ea este cea care ilustrează perfect cum nici măcar interesul major, urmărit cu atenție, pentru care se alocă resurse, nu poate împiedica orgoliul de a afirma un lucru, mai ales când afirmația se lovește de cea contrară. Replica "și eu sunt fericită" (las la o parte că fericirea lui Ivan e în legătură cu starea piciorului) e urmată după 5 secunde, timp în care vine și îndemnul către sărutul care să pecetluiască unirea lor, de un "totuși..." și refuzul de a accepta afirmația celuilalt. Tatăl se bucură copilărește: "începe!", și se referă la fericirea conjugală - într-un tablou în care central apare chipul celuilalt Ivan, "tragedianul" doborât taman de o formă a acelei fericiri conjugale. De gâtul actorului atârnă câteva pachete, ca o piatră de moară. Comisioanele navetistului se înlănțuie de tot felul de solicitări din partea nevestei. Disperarea victimei explodează în finalul cu un copleșitor "Ticăloșii!!!"
Un final cu o hărmălaie demnă de acutele disputei de aproape o oră, pentru ca lăsarea cortinei să aducă muzica lui Ara Malikian, cu un titlu ce ar putea fi ironic de n-ar veni într-o extenuantă clipă: Pisando flores (pășind pe flori). Iar metafora căsniciei e aidoma aluatului pe care bucătăreasa, într-un crescendo, îl sfâșie, risipindu-se prin aer la ultimele lovituri necruțătoare de masa care le-a îndurat pe toate.
(Foto: Klu Photography)