Despre D'ale carnavalului nu mai sunt prea multe de spus, povestea Miței și a Didinei, "traduse" sau "traducătoare" în dragoste, este arhicunoscută. Nae Girimea, frizerul fercheș, jucător pe planuri amoroase multiple, Crăcănel și Pampon, bărbați așezați la casele amantelor lor, pot stârni și azi râsul.
Mai e nevoie de ei într-o eră instabilă ca denumire, unde totul se compune cu "post", "extra", "ultra", iar omenirea nu mai îmbină utilul cu plăcutul, ci netul cu realitatea?
Ei, bine, regizorul Alexandru Grecu, în caietul-program, susține că de Caragiale este și va fi nevoie, că ar trebui să existe una dintre piesele lui în repertoriul fiecărui teatru, an de an. Lumea lui Caragiale mai merge încă pe stradă alături de noi, se oprește mai rar la semafor, circulă într-un BMW cu patruzeci la oră pe banda de viteză, intră înainte la orice ghișeu, vociferează oriunde i se încalcă drepturile, deci există, alături de cercuri elitiste, la fel de caraghioase și de pline de bine-cunoscutele ifose, azi fițe. Evoluează tehnologia, dar oamenii bat pasul pe loc, dar rapid, cu schimbări de sens care te aduc cam tot de unde ai plecat.
Alexandru Grecu se autodefinește a fi "un îndrăgostit de Caragiale", al cărui teatru îl cunoaște foarte bine, deoarece, la Chișinău, a montat integrala Caragiale. El crede cu tărie în geniul lui "nenea Iancu", cel care a radiografiat societatea cu niște ochi obișnuiți să vadă în spatele falsității, al minciunii și al imposturii. În D'ale carnavalului, într-o lume dedată unui a sărbători perpetuu, farsa devine o satiră la adresa vieții cotidiene din mahalaua bucureșteană și ea devenită cartier cu ștaif. Piesa este foarte dinamică, dinamism subliniat de regizor printr-un du-te vino continuu, pe muzică de cabaret, într-o veselie generalizată.
Cinci personaje compun două triunghiuri "iubibile", ca un papion cu centrul Nae Girimea. El este punctul comun de unde începe un desen din linii frânte între frizerie și sala carnavalului, cu sărit pe geam și uși sparte, cu agresivitatea inerentă lipsei de educație, cu rezolvări prin care se continuă moravurile strâmbe ale societății. Fiecare are scopul său febril și o dorință imensă de răzbunare, fiecare aleargă și aleargă, pe scenă, în culise, poate, prin oraș. O lume mică, lipsită de importanță, provoacă atenția spectatorului. Caragiale aduce în prim-plan culmea trădării, amanții își înșală amanții. Aici nici măcar nu mai sunt soți ca în celelalte comedii, nu mai e nevoie de ei, iubirea e o chestiune de carnaval, o chestiune imorală, iar cuplurile există din diferite interese, în niciun caz sentimentale. Aceasta e lumea pe care Wilhelmina Kuron Bekesi o îmbracă în culori vii, în haine stridente, potrivite pentru coregrafia asigurată de Dumitru Tanmoșan, într-un dans de cabaret în care se dizolvă orice restricție, orice regulă etică. Nu degeaba șirul petrecăreților trece pe sub niște picioare uriașe, de dansatoare, tot de cabaret, un fel de poartă spre nicăieri.
Robert Vladu (Nae Girimea) și Andrei Șchiopu (Iordache) au debutat pe scena teatrului din Petroșani cu emoțiile oricărui început. Un Nae Girimea diferit de cel la care se așteaptă spectatorul, bonom, care îți dă impresia că nici el nu prea înțelege ce se întâmplă, își păstrează calmul între cele două femei atât de îndrăgostite de el, încât niciuna nu e dispusă să cedeze. El calcă apăsat și se lasă condus, Iordache fiind cel care se descurcă în ițele tuturor seriilor de quiproquo-uri, cel care pune cap la cap întâmplările și reușește să-și scoată stăpânul basma curată. Iordache știe tot ce se întâmplă în frizerie, el programează clienții, face treburile mărunte, e fâșneț, un descurcăreț. Îi știe secretele lui Nae Girimea și le apără în orice împrejurare. Are rolul unui maestru de ceremonii care ghidează adesea bunul mers al vieții. Catindatul (Mihai Alexandru), profită de fiecare posibilitate de a provoca râsul spectatorilor. El, care candidează mereu, cu ideea că nu se știe, poate va reuși într-o zi să se angajeze, are probleme cu măseaua, apoi se îmbată și are probleme cu măseaua, apoi tachinează, e beat și are probleme cu măseaua. E beat atât cât să fie simpatic și să se încurce în picioarele tuturor. Regizorul mută centrul de greutate aici, pe acest personaj versatil, care e când într-o parte, când într-alta, cu problemele lui legate de durerea de măsea și de fratele care îi amenință existența fericită din București. Și el e un "tradus". Vânează un post de funcționar ca să aibă ce face, dar e incapabil să-l obțină. Atunci, carpe diem!
Cuplul Crăcănel (Mihai Sima) și Pampon (Laurențiu Vlad), sunt costumați la carnaval ca Asterix și Obelix, o alegere reușită, având în vedere gabaritul celor doi actori, dar și sensibilitatea personajelor. Ei se sprijină unul pe altul, împrietenindu-se într-o luptă comună în care e nevoie de o coaliție ca să se dezlege "misterul". E însă bine apărat și va continua, iar ei sunt mulțumiți că și-au recuperat iubitele, în realitate la fel de încornorați ca și până atunci. Crăcănel - Bibicul e gata să plângă din orice, el are o lungă experiență de bărbat părăsit, pe când Pampon - Mangafaua e un revanșard, conduce ofensiva, vrea să fie un detectiv, dar este un mare ridicol. Și el un escroc, așa cum reiese din tabloul în care povestește cum trișează la cărți. Aici intervine și un truc regizoral, succesiunea jocurilor, lunga experiență de trișor sunt redate de ticăitul ceasului aflat într-una dintre oglinzi, ale cărui limbi se învârtesc frenetic. Orice indiciu, deși aparent, e luat ca o pistă de urmat. Niciodată, Pampon nu e rațional, ca de exemplu în scena în care i se pare că spițerul e cel vinovat, de fapt alt escroc, obișnuit cu înșelătoria măruntă, de prăvălie. Pampon îl poartă pe Crăcănel peste tot, îl animă și amândoi sunt mereu cu un pas în spatele adevărului. Poate pierduta carieră militară îl face așa hotărât pe Pampon. Niciunul nu are inteligența sau nici nu vrea să o aibă, de a pune punct, nici gând, comedia continuă și după terminarea spectacolului.
Cele două dame, Mița și Didina sunt și ele diferite. Rămân rivale până la final. Republicana Mița Baston (Corina Vișinescu) este gata de răzbunare. O femeie periculoasă, dar "curățică" (Pampon), care umblă cu sticluța de vitriol în sân, foarte activă pe scenă, foarte sigură pe ea, cu un discurs clar, a cărei suferință se transformă în luptă directă. Ea îi caută frenetic pe Nae, "fidelul" ei amant, căruia i-a fost "fidea", și pe Didina, dar vitriolul, de care știm cu toții din școală că e cerneală de fapt, ajunge în ochii Catindatului. Ca în viață, nu ajunge un rău, durerea de măsea, că mai vine unul, i se arde obrazul, arsură pe care o somatizează până își dă seama că nu e vitriol, că doar spițerul nu era nebun să-i vândă Miței, surescitată, asemenea otravă periculoasă pentru oricine, mai ales pentru un bărbat. Didina Mazu (Simona Codreanu), pe de altă parte, reprezintă o altă figură feminină. Cu gesturi largi, cu o voce profundă, ea este o seducătoare conștientă că nu trebuie să facă mare lucru ca să-i atragă pe bărbați sau să-i convingă de propria nevinovăție. Ea reușește printr-un gest. Acolo unde Mița forțează, Didina nici nu bate la ușă că ușa se deschide. Astfel, păruiala dintre cele două amante ale lui Nae Girimea este doar o obligație, pentru că ele pot să-l împartă, în cele din urmă. Ce s-a întâmplat? Nimic, carnavalul a fost de vină, altă explicație nu există.
Gelozia e o altă coordonată pe axa comediei, o sursă importantă de umor. Pampon e gelos și îi mărturisește Miței, care devine sentimentală, gestica se schimbă, și ea e geloasă, normal că suspină înduioșată de propria suferință. Dialogul cu Pampon din frizeria lui Nae Girimea evidențiază latura feminină a Miței, nonbeligerantă.
Mai sunt câteva personaje episodice, Chelnerul (Daniel Cergă), care își vinde marfa și moravurile ușoare, extrem de ușoare, ale vremii. Nimic nou sub soare. Un grup de libertine, Patricia Buraga, Oana Crișan, Bianca Holobuț, Izabela Badovics, Andrada Dobre, Cliuța Șușu, asigură atmosfera de mascaradă a balului. Ele sunt măștile dansatoare, animatoarele scenei, cu misiunea clară de a însufleți atmosfera. Ipistatul (Dorin Ceagoreanu) și Sergentul (Vlad Grecu) apar ca să cerceteze ce se întâmplă, de ce este tulburată ordinea publică. Nu numai că nu fac nimic în acest sens, dar iese la iveală și o modalitate de escrocare a loteriei, pe care, surpriză, o câștigă de fiecare dată Ipistatul. Chiar nimic nou sub soare.
Personajele își păstrează naturalețea, nu se îngroașă nicio trăsătură decât dacă este nevoie. Ele, în ansamblul lor, par naive, cel puțin dintr-un punct de vedere, fie dragostea prea înflăcărată, fie încrederea în lume.
Caragiale face de fiecare dată un lucru simplu: găsește amănunte vechi, fisuri ce se pierd în istoria imorală a omenirii și le transformă în farse spumoase. Satiră a societății contemporane lui, D'ale carnavalului e azi un fapt divers. Dacă în secolul al nouăsprezecelea, lumea mai privea și admonesta comportamentele acestor farsori ai propriului destin, astăzi i-am integrat în "mentalul colectiv" prin replici despre care într-o zi nu se va mai ști că au aparținut, odată, lui nenea Iancu. Și nu ne mai miră nimic!
Cu D'ale carnavalului, acest spectacol al Teatrului Dramatic "I.D. Sîrbu" din Petroșani, a început pe 10 octombrie 2022 Festivalul Unire prin cultură - Caragiale să ne judece!, organizat la Chișinău de Teatrul Satiricus, cu sprijinul Institutului Cultural "M. Eminescu" și al Primăriei municipale.