Femei, pentru că spectacolul e cu și despre femei. Fără a avea o patetică sau exagerată tentă feministă, poveștile celor patru sunt o adevărată pledoarie pentru femei și pentru forța lor de a face lucruri. Dar s-o luăm pe rând. În aparență, poveștile celor patru doamne din rolurile principale nu au nimic în comun. Și, de fapt, ce ar putea avea în comun o muncitoare în minele din Nordul Angliei, o infirmieră care urmează a moșteni o mare avere, o imigrantă-jurnalistă-prostituată și o casnică fără de griji? În primul rând, faptul că toate sunt femei, simpli pioni într-o societate în care bărbații fac regulile jocului. În al doilea rând, faptul că toate luptă. Și înăuntrul, dar mai ales în afara ringului de box. Și așa, brusc, destinele lor se ciocnesc.
Polly Stokes e cea care încă de la naștere este nevoită să lupte și să se zbată pentru fiecare bătaie de inimă în parte. Abandonată de propria-i mamă, ea se zbate pentru iubirea familiei adoptive, având un unic scop - supraviețuirea. Reușește să-l facă pe fratele ei adoptiv, Paul Stokes (Ovidiu Ușvat), s-o iubească, însă ceva mai mult decât ar trebui în mod normal. Când crește, e nevoită să muncească din greu în mină pentru a-și asigura traiul de zi cu zi. Dana Marineci e o Polly foarte reușită. E un personaj atipic pentru epoca victoriană, un personaj care înjură, scuipă, se bate cu fratele său, urăște rochiile și detestă corsetul. (Apropo de corset, mi se pare o metaforă tare inteligentă faptul că, în final, toate femeile renunță la corset, adică acel ceva care le strânge într-atât de tare, încât nu mai pot respira. În mod similar, societatea din care fac parte le încorsetează până când aleg să spună stop-joc). Când băiețoasă, când feminină, când dură, când plăpândă ca un fulg, Dana Marineci reușește, prin dozări de energie bine calculate, un personaj extraordinar, credibil, care, inițial, poate repugna, doar pentru ca mai apoi, pe măsură ce ni se dezvăluie, să fie privit cu infinită compasiune.
Violet Hunter este un soi de "fetiță de bani gata" a epocii, care însă se dezice de această etichetă prin acțiunile ei. Detestă superficialitatea. Nu-i plac spectacolele de teatru fără noimă la care o duce mătușa George, nu vrea să fie casnică, nu înțelege de ce ar arunca cineva bani pe haine și nu pe studii. E asistentă medicală și visează să ajungă doctoriță. Și totuși, societatea nu-i permite: moștenirea ei nu e suficientă pentru a acoperi costurile studiilor la Paris și nimeni altcineva nu pare doritor s-o ajute. Poate doar Doctorul Bell (Doru Bem), dar acesta e dispus doar să-i dea voie să se joace de-a doctorița în cabinetul său, nicidecum să-i finanțeze studiile. Așadar, e nevoită să facă ceva diferit pentru a-și atinge țelul. Ca orice mare vis, acesta al ei comportă riscuri și presupune alegeri. Oana Predescu conturează bine personajul, știe să aleagă perfect momentele de tăcere în care să strecoare o lacrimă, știe să-și facă personajul autentic, să-i dea acel je ne sais quoi chiar și atunci când stă cu privirea în pământ. Probabil că într-o altă interpretare Violet Hunter ar fi stat în umbra mătușii George, o veritabilă doamnă a vremii, o femeie dură a cărei unică religie este norma socială pe care, de altfel, o respectă cu strictețe și încearcă să i-o impună și lui Violet. E și ea un personaj interesant, un exponent al tradiției, al femeii care, deși vede, știe și simte că e nedreptățită și înjosită, totuși, se mulțumește cu propriul statut limitat. Annemary Ziegler e splendidă în acest rol. Deși personajul său egoist provoacă antipatie și este plasat de autoarea textului într-un plan aproape-secund, nu poți să nu remarci eleganța pe care o emană prin toți porii, prin fiecare gest și fiecare pas pe care-l face.
Anna Lamb este, până într-un punct, femeia, mama și casnica perfectă. La o primă privire, nu-i lipsește nimic, în afară de niște cunoștințe academice pentru a-și ajuta fiicele la teme. Are chiar și o servitoare (Cosmina Dobrotă), al cărei veșnic răspuns da, doamnă îți rămâne întipărit pe timpan. În spatele jocului de mimare a fericirii, în spatele aparențelor, se află o femeie prinsă într-o relație abuzivă cu Gabriel Lamb (Alex Călin), o femeie înșelată și, în mod firesc, nefericită. Ca orice mamă, încearcă să ofere un destin mai bun fetelor sale. E cea care, deși acceptă inițial să fie "reeducată" de soțul său, ulterior, ucide mediul patriarhal în care trăiește. Ad litteram. Destinul său tragic nu e altceva decât un strigăt pentru libertate, libertate pe care o câștigă prin moarte și o dă mai departe ca moștenire copiilor săi. Andreea Șovan creează un Înger al morții sensibil și dur deopotrivă, întâi docil, apoi rebel, care trece printr-o multitudine de stări care mai de care mai diverse. I-a reușit ceva ce mi se pare foarte frumos: o evoluție firească a personajului interpretat. Inițial ca un cocon, închis în propria-i nefericire, se deschide încet-încet, pentru ca mai apoi să-și lase deoparte masca (și pe cea fizică, dar și pe cea de femeie fericită) și să-și deschidă aripile pentru a spune și altor femei că e nevoie de puțin efort pentru a învăța să zboare.
Probabil personajul meu preferat, Matty Blackwell este o imigrantă din Irlanda care-și câștigă traiul de zi cu zi din prostituție, forțată fiind de împrejurări, căci lucrează la un ziar care nu-i acoperă nevoile financiare. Seduce mulți bărbați, inclusiv pe soțul Annei Lamb, dar e destul de inteligentă încât să-și dea seamă că nu orice atingere e din iubire. Și profită de lucrul ăsta. Andreea Hristu este absolut impresionantă în acest rol, mai ales într-o scenă cu o coregrafie puternică în care își povestește viața în relație cu un pian. Îi dă personajului ei candoare, poftă de viață și energie știe să sugereze prin limbajul corporal permanenta luptă între nevoia de a afișa duritate, siguranță de sine și sensibilitatea unei femei care nu a cunoscut decât neajunsuri și neiubire. Știe să privească, să facă mișcarea potrivită la momentul potrivit, aducând doze perfecte de emoție, forță și versatilitate. În spatele unui aspect fragil stă, cred eu, o capacitate incredibilă de a se transpune într-o gamă de stări dintre cele mai diverse.
Și totuși, unde se întâlnesc, unde se armonizează destinele acestor personaje? În "ograda" unui alt paria al societății, profesorul Charlie Sharp, adică într-un ring de box de la periferia Londrei. Și el este, la rându-i, un inadaptat social ce ascunde un secret, nu pe de-a întregul relevant, pe care îl vom afla spre finalul spectacolului. Inițial, însetat de câștig, de bani și de renume, totul "în numele științei", în final își dezvăluie o latură aproape umană. E cel mai comic personaj din întreg spectacolul, grație interpretării lui Mihai Gruia Sandu. Contrabalansând glumițe inteligent construite și ancorate într-o realitate imediată (cum a fost cea cu postul de director al unui teatru național din Londra care nu a fost ocupat încă, discuțiile fiind încă în desfășurare. Sună cunoscut?) cu teorii diverse expuse printr-un limbaj elevat, personajul său mi-a amintit de Woland al lui Bulgakov. Abil, șiret, dichisit, pare a întruchipa pentru cele patru femei arhetipul vindecătorului rănit: rănit de societate, dorindu-și să fie acceptat, empatizează cu femeile care luptă pentru a deveni independente, însă doar în măsura în care îi pot aduce un câștig.
Așadar cele patru se întâlnesc în ringul de box pentru a obține titlul de "Campioană mondială la box feminin" și premiul în bani aferent acestuia, fiecare luptând pentru cauza ei: Matty dorește să-și depășească condiția socială, Polly își dorește să se poată întrețină singură, Anna își dorește, ca orice mamă-leoaică, să-și apere puii și să iasă dintr-o relație toxică, iar Violet dorește să-și finanțeze studiile la Paris. Pe cine să susții? Cu cine să empatizezi? E mai îndreptățită una sau alta la marele premiu? Normal că nu. Așadar, finalul e cât se poate de firesc și totodată înduioșător: toate sunt, în felul lor, campioane, inclusiv Anna Lamb a cărei ultimă luptă n-a fost în ring, ci în propria casă.
Alte mari atuuri ale spectacolului sunt, cred eu, decorul și costumele lui Valentin Vârlan, lighting design-ul lui Costi Baciu, precum și proiecțiile ce construiesc atmosferă spectacolului (video content și video mapping: Valentin Vârlan, Cristian Niculescu & Cristi Voicu). Susțin perfect și dau un plus considerabil triadei text-regie-actorie. E absolut incredibil cum printr-un giumbușluc de creativitate s-au reușit atât de multe lucruri pe o scenă atât de mică. Totodată, un alt mare atu este faptul că mesajul spectacolului nu e deloc in your face, nu ești pus față în față cu un feminism exacerbat, dus în extrem, ci cu ceva extrem de firesc - dorința de egalitate, de acceptare. Din contră, pe lângă problema statutului femeilor din epoca respectivă, observi alte chestiuni dureros de actuale: sărăcia, lipsa educației, violența domestică, abuzul și, nu în ultimul rând, imigrația. Și-ți vine să te întrebi de ce, după atâta timp, încă există aceste probleme în societate. De altfel, cred că e un spectacol inteligibil pentru un public larg (și asta mă bucură și mi se pare un lucru bun), pentru că mesajul său e unul bun, m-aș încumeta să spun chiar necesar, într-o societate românească în care, din păcate, încă mai auzi că "femeia trebuie să stea la cratiță și să aibă copii", că "bătaia e ruptă din rai", că "imigranții vin să ne dea afară din țară" sau că "homosexualii nu ar trebui să aibă drepturi".
Există și un mic minus, anume faptul că textul mizează mult pe răbdarea spectatorului de a asculta povestea pe îndelete. Deși înduioșătoare, parcă povestea a fost puțin cam prea lungită și cu un pic cam prea multe detalii. Ba câteva dramolete amoroase clișeice al căror rost nu l-am prea înțeles, ba câteva detalii redundante. Ca un soi de ghiveci în care te ambiționezi să pui și mazăre și fasole și cartofi și pătrunjel și morcovi și busuioc și chili, doar de amorul artei, deși nu-și prea au locul acolo. În ansamblu, ideea textului e bună, chiar foarte bună, aș zice, mesajul e puternic, dar, pentru a atrage un pic mai mult, povestea ar putea fi puțin comprimată. Nu știu câtă răbdare mai are acum spectatorul (mai ales cel adolescent) care trăiește într-o lume a rapidității, în care orice informație e la doar un click, adică la câteva secunde distanță.
KNOCKOUT e, desigur, și un strigăt pentru egalitate, pentru compasiune, pentru empatie și o frumoasă pledoarie pentru forța femeilor. E un spectacol care dă knockout tuturor prejudecăților și, așa cum se auto-prezintă, "fiecare vânătaie devine un simbol al redescoperirii de sine". E un spectacol care ne pune în față o oglindă dureroasă inclusiv a societății în care trăim. Cred că ce ne rămâne nouă de făcut, ca spectatori, este să privim în jur cu mai multă acceptare și cu un peu de tendresse, cum ar zice Jacques Brel. Să nu mai subestimăm. Să redescoperim sensul cuvântului bunătate. Să nu mai judecăm. Pentru că, în fond, cea mai grea luptă a fost, este și probabil va și rămâne cea pentru acceptare.
(foto: Andrei Gîndac, afișe: Iustin Andrei Șurpănelu)