Pe 31 octombrie 2022, miniseria The White Lotus s-a întors la HBO Max cu sezonul 2. E de văzut, dar un articol-recomandare ar trebui să spună doar: "Vedeți-l!", pentru a nu risca să dezvăluie ce e în spatele genericului de deschidere. Oricum, și genericul primului sezon a făcut valuri. Unii jurnaliști americani au scris chiar numai despre el, intervievându-i pe Katrina Crawford și Mark Bashore, care în studioul lor (Plains of Yonder) din Seattle au imaginat o succesiune de tapete exotice potrivite pentru Hawaii, unde printre maimuțe și ananași au pus detalii discrete despre personaje și poveste, peste care muzica bizară a lui Cristobal Tapia de Veer a venit ca maioneza.
O intrigă italiană
Genericul sezonului doi e diferit și mult mai elaborat, deși conceptul a rămas același. Muzica e adaptată noilor locuri, iar partea vizuală folosește mai multe elemente din scenariu.
Acțiunea acestei satire se mută la Taormina, unde alt grup de bogătași (doar personajele lui Jennifer Coolidge și Jon Gries reapar) trage la alt hotel luxos, pentru altă săptămână.
Nu mai e vorba de colonialism aici, dar scenariul lui Mike White topește căldura Italiei estivale, memoria lascivei Rome antice și vecinătatea Etnei într-o nouă intrigă cu iz polițist, unde sexul e monedă curentă și poartă o încărcătură funestă.
Crima din foto-tapet
Cine a văzut primul sezon știe că miniseria dă dependență, iar când o vezi fără pauze, îți dai seama că te lucrează inconștient. Fiecare revedere a genericului dă sentimentul că ceva e schimbat la el pentru că, în funcție de ce s-a întâmplat în episodul trecut, tot altceva îți sare în ochi. Tabloul se întregește permanent, dar până la ultimul episod e într-o continuă mișcare. The White Lotus e unul dintre cele mai bune seriale din ultima vreme mai ales pentru capacitatea de a-și adapta forma la conținut și de a livra o poveste inventivă și elaborată despre inechitate socială. În serial, inteligența scriiturii e egalată de ironie (ceea ce o face digerabilă), iar misterul crimei anunțate din primul episod o face și mai irezistibilă.
Tot acest ansamblu omogen e asezonat cu peisaje escapiste, de pus pe un foto-tapet. Pe scurt, și entertainment, și chestii serioase - ambele de calitate.
O serie anti-conformism
Când atâtea producții americane sunt copiate unele după altele, mă gândesc că ar fi foarte greu să încerci să copiezi The White Lotus pentru că ai avea nevoie de o gândire luxuriantă, trează. Plus de capacitatea de a pune un clopot de sticlă peste această lume în miniatură care colcăie de drame, tare și personaje complexe.
Ți-ar trebui, poate mai mult decât orice, detașarea de conformismul entertainment-ului american și de conformism în general.
Doar din afară poți sesiza mecanismele de funcționare, doar așa ai putea privi prin sticlă cu sarcasm, dar uneori și cu duioșie.
E cazul Tanyiei McQuoid, cel mai atașant personaj care revine în sezonul doi - și Jennifer Coolidge odată cu el. Miniseria a relansat cariera actriței propulsate cu American Pie și Legally Blonde, dar căzute în uitare, iar faptul că Mike White o cunoștea pe Coolidge i-a dat posibilitatea să scrie rolul special pentru ea. Personajul împrumută foarte mult din Coolidge, dar în mod înșelător. Nici miniseria nu e până la final ceea ce pare a fi.
Tanya McQuoid e o sexagenară încă sexy pentru un anumit segment masculin, foarte bogată, foarte credulă și foarte nefericită, care în primul sezon cară după ea un borcan cu cenușa mamei, a cărei moarte i-a repus în discuție propria viață, amintindu-i cât de neîmplinită e.
Recital Tanya McQuoid
Îmbrăcată ca o trulă, cu fața căzută de la operații estetice, Tanya are mereu un aer îmbufnat, de copil mare și trist, pe care Coolidge îl joacă magistral pe muchia dintre comedie și dramă. Corpul ei mare și voluptuos nu e sexy aici, ci masiv, compact și inert, deplasându-se greoi pe platforme, dar sărind în ochi în orice grup.
E ca un obiect, ceva inanimat, parte din decorul unei anumite categorii sociale.
În spatele acestui ambalaj, în spatele etichetei pe care i-am putea-o pune stă un suflet fragil și nesigur. Celelalte personaje sunt la fel de bine construite, dar, deși am văzut cinci episoade puse la dispoziție de HBO Max (miniseria are șapte episoade), mă abțin să spun mai multe pentru că The White Lotus e genul de producție pe care trebuie să o ataci într-o completă inocență.
Aș spune doar că actorii noii serii - F. Murray Abraham, Theo James, Aubrey Plaza, Will Sharp, Adam DiMarco, Beatrice Granno, Meghann Fahy, Tom Hollander, Sabrina Impacciatore, Michael Imperioli, Haley Lu Richardson, Simona Tabasco și Leo Woodall dau și ei senzația că vin pe roluri scrise special pentru ei. Regizorul Mike White, care e și actor, i-a făcut să fie conștienți că sunt parte dintr-un ansamblu de povești întretăiate care se influențează permanent. Uneori o simplă reacție ca un gând care le traversează fruntea trimite povestea într-o direcție nouă și îl face și pe spectator să nu amorțească.
Nu vreau să par prea elogioasă. Plus, în epoca suspiciunii, cu riscul de a fi bănuită inutil că am o înțelegere cu HBO Max, consider că The White Lotus e o miniserie de cinci stele.