Mass și Masacrul la unteatru sau cine fuge după două iepuroaice, le-am prins pe ambele

 Sunt cu două premiere restante la unteatru, se pare. Am venit să le văd printre picături, una înainte și una în timpul festivalului Les Films de Cannes à Bucarest, 2022. Un fel de navetă culturală sau... nici nu știu cum să-i zic. Am văzut sinopsisurile, erau premise bune, iar dacă nu premise bune, atunci nume bune, iar dacă nici nume, atunci... Mint. Nume erau. Știu, ar trebui să le separ, tragedia e tragedie, comedia e comedie. Și eu totuși o să le discut împreună, ca într-un paralelism sintactic. Mass și Masacrul. Sau Mass versus Masacrul. Care-i care, acuma.

Mass, o coproducție a Teatrului Național Radu Stanca Sibiu cu unteatru, cu Ofelia Popii, Mihaela Trofimov, Richard Bovnoczki și Marius Turdeanu, în regia Andrei & Andreea Grosu, un spectacol despre două cupluri de părinți care se întâlnesc peste ceva vreme de la un atentat cu bombă provocat de unul dintre copii, care are ca urmare, printre altele, moartea copilului celuilalt cuplu de părinți. Întâlnirea lor vrea să camufleze un armistițiu, dar ajunge să escaladeze foarte mult din durere, suferință, incapacitatea de a ierta, răzbunare, revoltă etc.

Masacrul, după Zeul Măcelului de Yasmina Reza, e un spectacol, primul de la unteatru în regia lui Mihai Brătilă, despre care se zice că-i o comedie "cu maniere, fără maniere", hamletian cumva, cu Dana Rogoz, Florina Gleznea, Emil Măndănac și Alexandru Papadopol, în care două cupluri căsătorite încearcă să medieze conflictul care s-a iscat între copiii lor de 11 ani, după ce unul dintre ei l-a lovit pe celălalt și i-a rupt doi dinți. Binevoitori, cei patru adulți se întâlnesc pentru a găsi o rezolvare matură și civilizată, dar ceea ce se vrea la început o discuție rezonabilă, se transformă în scurt timp într-un haos general.

O să ziceți, bun, și ce treabă are. Tanda cu Manda. Comicul cu tragicul. Sinapsele mele dezordonate au zis așa: într-o perioadă de timp relativ scurtă, vin două montări premieră cu o structură-cadru generalizabilă. Două cupluri de părinți. Avem apoi tautologia - două spectacole în care nu se joacă ceea ce s-a întâmplat, în care avem de vizualizat, două spectacole în care actoria (felul ei) se găsește 100% în text, nici măcar criptată în vreun fel, ci mură în gură, două spectacole în care nu prea vezi concret o regie decât pe elemente izolate, dar aici ar fi mai multe de discutat. O să fac o samba prin ele, cu ele, ca să înțelegeți mai bine ce mi-a fost punct de convergență.

Eu când eram micuț am fost la teatru în Botoșani (Casa Tineretului, de fapt, că abia în 2022 s-au reluat lucrările la Teatrul Mihai Eminescu, pe care nu l-am mai văzut de și mai mic, dar în fine) la Zeul Măcelului, montat atunci în regia lui Erwin Șimșensohn. A fost un spectacol care m-a bucurat. Un text realmente prost, dar simpatic, și culmea, și genul de text pe care l-am tot văzut reciclat în anii de după în tot felul de forme, de parcă nu s-a propovăduit atâta despre forme noi mai-nainte. Eu de asta scriu cronica de față (cronicile) așa haos, mi se pare că există ceva mecanic care apropie Mass și Masacrul, și nu doar numele, că m-am gândit. Dar revin puțin, ziceam de primul contact cu Zeul Măcelului. Primul contact funcționează. Și-a făcut treaba. Am râs mult în prostie. Un umor compus, dacă vreți. Cioacă. Cioacă. Cioacă. Râsete. Râsete. Râsete. Și uite unde ajungem.

Masacrul e o comedie light, de dus cu tine în povești și la o bere, poate, mai aduce lume în sală și a doua oară, poate. Destinde. Tensiunea există, dar e contrabalansată frumos de umor funcțional. Textul rămâne o prostie, pentru mine. E un aperçu (da, îmi place cuvântul) al clișeelor dezgropate și în proces de a fi resuscitate în fața noastră. Șanse mari să fie un fail total? Da. Și atunci care e soluția? O distribuție top. Bifat. Dana Rogoz, Florina Gleznea, Emil Măndănac și Alexandru Papadopol, sau cum vin ei pe cupluri, Dana cu Alexandru și Florina cu Emil. Primul cuplu, tipologia părinților cvasi-absenți din viața copilului lor, dar păstrătorii unei aparențe de tact social și diplomație. Al doilea cuplu, tipologia părinților hipsteri, pe artă și destul de bine ancorați în bula căminului, mult mai așezați și cu aparent mai puțin stres în viețile lor, pentru care echilibrul universal dictează doi dinți în minus fiului lor într-o bătaie la școală.

Fiecare își stoarce tipologia în felul propriu, Florina e cea care își asumă cel mai bine situația, iar seriozitatea și solemnitatea adoptate sunt delicioase ca rezultat comic. La polul opus, Alexandru reușește să nimerească fiecare punch-line fie din gestică, fie din tonalitate, fie cu automatisme care prind la public, având un fel mult mai exploziv de a fi în situație, cu el cioacele par venite de niciunde și nu-ți dai seama când te lovesc, așa de natural se simt (mai ales dacă mai și știi textul, de multe ori se întâmplă să anticipezi). Chiar mă bucur că nu au fost distribuiți în același cuplu, e o complementaritate care funcționează mai bine fix în forma în care e.

Emil e dedicat și el tipologiei sale, dar nu mă rupe la fel, cel puțin nu în reprezentația văzută, dar vezi? Decât să zic că e corect și punct, prefer să nuanțez lucrurile unice observate. Separarea asta e pur artificială și nu are nicio legătură cu asumarea (care s-a întâmplat la fiecare în parte, și poate mai important, și împreună, mai ales împreună), ea e menită să subiectivizeze mai mult ceea ce non-formal se exprimă prin "a mă rupe", gustul meu, felia mea de umor funcțional în context. Dana Rogoz vine cu o abordare tot așa à la carte, cu super explozivitate, dar totuși o latură care e o veritabilă anticipare en titre, pe care mi-aș fi dorit-o, poate, mai subtilă. Cum ziceam, distribuția e bombă și chiar toți au super chimie. Și e clar o lecție de umor unitar în experimente diverse, doar că, în funcție de gusturile oamenilor, unele ajung în public ca încercări. Rampa de cioace e acolo, cu ea se lansează diferite intensități de râs, ca la un pinball teatral unde Papadopol chiar le nimerește, băi tată, pe toate. Și nu e stand-up, e studiu, există o tehnicitate, o disciplină a gestului și a vocii (poate și fiindcă are și exacerbarea cea mai apropiată de naturalețe pentru gustul meu).

Repet, nu mă încântă textul de față. Dar clar nu e un text pe care să-l poată duce oricine, mă refer la a-l duce spre un rezultat comic reușit. Cei patru fantastici aici-numiți au reușit asta bine de tot. Am văzut, alături de ei, degradarea părintelui de la politețea artificială la forma filistină a interacțiunii, fără menajamente, degradare trecută prin filtre sociale, etichete, prejudecăți, bârfă, fățărnicie, nervi, plâns, alcool, sinceritate. Un dozaj de emoții tip sitcom, un spectacol despre absența evenimentului, și totuși atât de vivid indirect, dar cu un crescendo de intrigi în comic, anticipabil și nu chiar. Și textul se degradează, dar parcă mai mult se pune accentul pe om/actor.

Habar n-am dacă există vreo rețetă comică, dar încep să descopăr ce funcționează (sau nu) pentru mine. De asta, după toate sinergiile cu dopamina noastră de spectatori, de ce am primit un faux-final? Textul s-a terminat brusc, panta descendentă a conflictului a atins nivelul 0 aproape suprareal, inexplicabil. Nu știu dacă să spun că e slab. Am simțit că nu există final. Era de parcă se juca pe timp și s-a decuplat dintr-odată mașinăria funcțională de glume. Nimic memorabil în final, nimic de ținut minte cu adevărat. Și totuși, pentru o oră și jumătate, chiar s-ar fi pretat un final acolo mai acătării, nu știu, mi se pare că e timpul ideal pentru un spectacol de teatru. O oră jumate. Te ține acolo. Oamenii sunt foarte tari, actori foarte talentați, se și potrivesc, te poartă cu ei mult timp și uiți de text, îi savurezi pe ei, le savurezi ego-urile titirez izbindu-se artificial în politețe sau, pe final, barbar în titirezul de lângă, fără scrupule. Și apoi te trezești că ieși din sală. Poftim?

Nu-mi aduc aminte finalul de când eram copil, și ăsta poate-i semnul clar că e un handicap al textului original, dar la o abundență de cioace, niște artificii care să ne arunce faringele pe afară de râs, sau bunăoară ceva să facă notă discordantă... Doar zic.

Să trecem acum la Mass, o tragedie (de data asta), dar și aici, faux-tragedie, cu moarte ab initio și nici măcar prezentă, ci tautologizată. Un spectacol de raising awareness, mai degrabă, o construcție textuală damnată unei singure stări apăsătoare. Din nou, avem super-actori - Ofelia Popii, Mihaela Trofimov, Richard Bovnoczki și Marius Turdeanu, dar aici e mai greu să pot empatiza cu mine plăcându-mi în mod convenabil dinamica. Uite, de Marius Turdeanu mi-a plăcut mult aici, dar cred că mai degrabă am apreciat o disonanță de restul, el fiind singurul calm dintre toți, în medie, pe cea mai mare parte din spectacol. Am apreciat claritatea și echilibrul aduse. Și eu care mă așteptam sincer să mă rupă (cel puțin) Ofelia. În fine, cred că se explică simplu, e un text care se pretează idem, la un crescendo (doar că în direcția altei stări și cu un alt target). Nu știu prea bine dacă asta e ceea ce trebuie să facă regia sau dacă asta spune regia că face, atunci când face, dar uite (încă) un loc în care nu prea am simțit o regie per se.

Am zis "încă" deși, prin contrast, Masacrul a mai avut niște elemente traductibile în cuvântul ăsta. Mass, pe de altă parte, a avut fix vibe-ul unui spectacol-lectură aflat în al doilea stadiu de lucru, nicio dinamică (a, ba da, un salt cu pumn venit de nicăieri și reîntors într-o zonă de calm). E efectiv de parcă spectacolul al doilea (Mass) se bazează exclusiv pe veleitățile actoricești a patru oameni, cărora le răpești mișcarea.

Ok, o să ziceți, dar discuția asta față în față, cum să se poarte? Cum altfel să fie purtată decât așa cum a fost prezentată? Ei bine, dacă la Masacrul mai poți spune că da, avem cu toții un unchi care ar putea intra ușor în spectacol în punctul "proxim", ba să mai și pară că știe textul, la Mass cred că răspunsul (meu) e că nu se poate purta conversația respectivă în felul ăsta niciodată. Spațiul convenit e o biserică. Dar avem o masă rotundă. Scenografia e chiar frumoasă, dar mai mult pentru ceva absurd/suprareal. Iar piesa din spate e în mai mult decât ultra-concret, dar unul lipsit de context prin raportare la public.

Personal, simțeam nevoia unei adaptări. E un text care poate funcționa în State, sigur, de acolo e. Dar eu unul parcă doar am înțeles textul, parcă doar mi s-a livrat informația. Nu m-a neapărat atins, dar aici e din mai multe motive, iar cel mai important ar fi isteria. Dacă nu dozezi momentele de isterie, e păcat de text și de receptarea lui. E o provocare să stai la un spectacol în care se țipă 80%, dar și intri direct în pâine, pentru că asta înseamnă implicit că nu mai există climax, iar dacă lungești prea mult temporal o tensiune nu faci decât să o ucizi. Mass e un paroxism al isteriei care-și pierde veridicitatea ca într-o clepsidră scursă, încet și sigur, epuizând înainte de epuizare. Nu găsim decât schițe și tentative asociate bunătății, nu găsim calm, așteptăm următoarea bolboroseală a vulcanului angoasei, care începe să erupă violent din primele minute. Și nu se oprește. Nu știu, poate pentru unii o fi răscolitor, poate pentru părinți, poate există alt grad de înțelegere acolo, alt raport, altă apropiere/orice apropiere. E foarte demanding pentru spectator și da, pot zice într-o accepțiune formatoare că este o experiență necesară, dar nicidecum repetabilă, în forma asta. Nu am crezut, nu știu, a fost departe de mine, situația, numele, totul.

Dar cel mai tare am simțit dezechilibrul (justificat, poate, de meta-tragism, nu știu). Și da, poate că nu e necesar ca textele să aibă mereu relevanță istorico-socio-politico-economică, croite pe contextul în care sunt prezentate, poate le poți privi, fie distant, fie apropiat, ca pe o poveste pe care nu ți-o poți însuși, în tot sau în parte, dar o poți înțelege. E o muncă enormă, un efort supraomenesc, dovada unei dedicări fenomenale rolului și categoric o performanță, dar cât să fii isteric fără să-ți pierzi energia? Câtă resursă să fie acolo, de să ții în frecvențe înalte tot spectacolul? De ce nu fluctuează nimic, de ce suntem martorii unei eliberări infinite? Un climax care acoperă ca întindere tot spectacolul ucide. Face să nu mai existe, de fapt, climax. Nimic nu e rațional, dar respectă textul, iar momentele decupate sunt foarte bune. Dar sunt momente de tensiune de să poți face 20 de tragedii cu ele, iar pe mine asta m-a încărcat teribil, sincer. Poate pentru că nu am mai văzut niciodată o ceartă de o oră jumate (iarăși, un timp rezonabil pentru un spectacol, dar lungit de circumstanțe), sau cel puțin nu am fost martor la ea fără tendința constantă de a pleca. Iar structura de povestioare mici explicative plus monolog monolog monolog, chestia asta (na, vine și din text) ucide relațiile posibil de format între personaje. E ca și cum am văzut un spectacol cu patru entități individuale, nu două cupluri. Se pierde orice urmă de umanitate, se dizolvă în isterie, cuplurile par a uita că sunt cupluri, totul trece într-o zonă inertă, dar în care vocea nu te lasă, ultima ratio, și trebuie să țipi să te salvezi. E ca un white balance prea mare, simți nevoia de contrast, de calm, de așezare. Și spectacolul nu împlinește nevoia asta. El răscolește mai departe, dar nu într-un fel esențialmente notabil, ci mai degrabă prin starea chiar fizică în care te pune. Te crispează, te aperi tu însuți de o discuție la care doar asiști.