Optimismul disperării - ReStart

"Intrarea este liberă", ne înștiințează autorii spectacolului ReStart. Extraordinar lucru! Oricine poate veni aici, la Replika de pe strada Lânăriei (e și o stație de metrou, pe aproape; au început să răsară și trotinetele! - și nu doar acest spectacol, ci toate sunt cu intrare liberă) ca să vadă, să afle, să înțeleagă... să sufere și să se bucure, deopotrivă, la acest spectacol de o oră, având curajul să-și anunțe, încă de pe afiș, finalul poveștilor. ReStart. Adică "Punct. Și de la capăt"... poate cu mai mult noroc, dar sigur cu mai multă înțelepciune, maturitate, prudență. În orice caz, cu credința că, da, se poate întâmpla... dar se poate și scăpa. Camera de tortură psihică și fizică - sub acest regim carceral sunt incluse / încadrate / încuiate / ferecate sumedenia de căsnicii nefericite, insuportabile, eșuate. Violența din familiile atacate și distruse din interior este uneori sălbatică, violentă... alteori doar perfidă sau perversă; oricum înnebunitor de chinuitoare pentru partea opresată. Pe scurt: de nesuportat, atunci când devine un mod de a trăi... sau, mai curând un mod de întrebuințare a unuia dintre soți (în covârșitoarea majoritate a cazurilor femeia) de către celălalt. Obtuzitatea și nesimțirea, brutalitatea și desconsiderarea, reproșurile ce devin jigniri în cascadă, tirania cu acte în regulă și cu nesimțire în neregulă subminează și distrug, iremediabil, mii... poate zeci de mii de așa-zise familii.

"În medie, în fiecare oră, o femeie sună la 112 pentru a raporta o faptă de agresiune domestică", suntem avertizați de o statistică deprimantă și parcă imuabilă. Greu de imaginat, pentru cei / cele ce au norocul să se afle în afara unui astfel de univers celular, tot ce are de pătimit victima. Și mai trist este că, de prea multe ori, aceasta (generic vorbind) rabdă, un timp mai speră: "Deh, o palmă acolo... mai dă bărbatul. Dacă era nervos...". Se resemnează, își blestemă soarta... Și se supune. Eternele întrebări fără răspuns: cine m-a pus să-l iau? Unde să mă duc acum? Ce voi face cu copiii? Ce va zice lumea?

Acestor frământări devastatoare încearcă să le răspundă spectacolul de față. Cu o cazuistică gemând de autentic, bine documentată, selectată și structurată, montarea Ozanei Nicolau atrage atenția. Sensibilizează. Dezvăluie. Terifiază și exasperează. Într-un ritm când năucitor, când lăsat să-și tragă sufletul în scurte ralenti-uri, poveștile de viață, suferințele, obsesiile se strecoară, la început temător. Eroinele (toate, reunite magistral într-un prototip de către această atât de sensibilă și expresivă Nicoleta Lefter) își depășesc frustrările, obsesiile, spaimele, rușinile... curajul începe să pâlpâie, apoi să se aprindă, conștientizând starea deplorabilă în care se află, fără o altă vina decât aceea de a o fi acceptat. Rezistă - în frământările, în zbaterile, în chiar năuceala lor emoțională - acel grăunte de demnitate care provoacă, până la urmă, ruptura, explozia, refuzul. Tensiunea întrebărilor ce trec de la retorism și resemnare la saltul revoltei se supune unei maieutici fără anestezie, crudă prin luciditate și pertinență, așa cum apare ea asumată de necesarul suport exterior: prietena, confidenta, asistenta. Mihaela Rădescu se perindă cu forță prin toate aceste ipostaze, asumându-și chiar masca brutei matrimonial masculine - dresorul, inchizitorul, călăul. Evitând cu pricepere tezismul (oricând la îndemână în recuzita pedagogiei asumate public), glisarea, intersectarea și suprapunerea planurilor cazuistic-individuale conferă demersului de dezvăluire, limpezire și posibilă vindecare un dinamism incandescent, generator de revelație, curaj, asumare și - în cele din urmă - de evadare din condiția inițială. Asemeni unui ferment catalizator, întrebările, constatările, îndemnurile "planului exterior" dar categoric empatic, chiar cu accese de incomodă vehemență, sunt de natură să limpezească și să întărească opțiunile. Ruptura de celălalt, de condiția înjositoare, saltul într-un necunoscut care, slavă Cerului, nu poate fi mai rău decât prezentul, coagulează izbânda. Mai mult decât atât: înseamnă catharsis-ul ce înnobilează orice act artistic serios și valoros.

Un spectacol din categoria celor considerate, uneori pe nedrept, minimalist: sărac în forme (scena goală, costumele unice, dar funcționale realizate de Iulia Gherghescu, doar câteva efecte de light design semnate Dragoș Petrișor și Luiza Mihăilescu, pentru conturarea atmosferei și mișcarea scenică, gândită de Carmen Coțofană, imprevizibilă și grațioasă, subliniind fascinant alternanța inefabilă a stărilor prin care trece eroina) dar extrem de expresiv și dens în conținut se rostogolește peste publicul invitat să se împărtășească din acest fals blestem al nefericirii devenit, în 60 de minute și mii de trăiri, interogații, emoții, argumente, o posibilă rețetă a fericirii.