O privire prin sticlă - Menajeria de sticlă

Tennessee Williams este un autor extrem de cunoscut, dar foarte puţin jucat la noi, dacă e să luăm în calcul raportul direct proporţional dintre faima sa şi numărul de montări. În acelaşi timp, este şi ceea ce s-ar putea numi un autor care întinde capcane, textele sale fiind deosebit de ofertante ca partituri - atât pentru actori formaţi, cât şi pentru actori în formare -, dar se pare că aceste texte ridică probleme de abordare de foarte multe ori, fiind foarte dificil de prins acel "ceva" care să transforme litera scrisă în spectacol percutant.

Menajeria de sticlă, prin tematica sa, prin caracterul puternic autobiografic şi prin sensibilitatea şi contextul în care a fost scris, este o contopire de simboluri şi amintiri, puternic impregnată de expresionismul căruia teatrul lui Tennessee Williams îi este tributar. Numită "o piesă a memoriei", această lucrare oferă încă din start o cheie clară de descifrare şi de abordare scenică. În plus, indicaţiile precise date chiar de autor în text, sugestiile de tratare a textului şi de conturare a personajelor, îl orientează clar înspre un teatru al simţirii puternice, dar înăbuşite, care se luptă prin diferite mijloace să iasă la suprafaţă. Avem aşadar de a face cu planul fizic în care evoluează personajele şi cu planul mental în care evoluează în faţa noastră peisajul psihic al acestor personaje. Vedem - sau ar trebui să vedem - două spectacole paralele, dar care să se întretaie şi să se combine pentru a creiona complexitatea acestor dramatis personae care sunt, în acelaşi timp, şi certitudine, şi amintire. Pentru că Tennessee Williams încearcă să pună carne pe scheletul unor amintiri. De la început ne este clar că ceea ce vedem este deja transformat de memoria personajului Tom, care îşi aminteşte de familia lăsată în urmă atunci când a fugit de acasă să devină marinar, amintirile lui fiind încărcate de duioşie faţă de sora mai mică şi de un amestec de sentimente faţă de o mamă care trăieşte într-un trecut şi mai îndepărtat decât cel în care ne conduce Tom prin rememorarea unei perioade din viaţa lui.

Regizorul spectacolului care a avut premiera la Naţionalul din Târgu-Mureş în data de 9 aprilie 2006, Cornel Popescu, care este şi actor al acestui teatru, a încercat să meargă pe filiera emoţională în montarea sa, ignorând, de altfel, întregul context al piesei lui Tennessee Williams, de unde şi ratarea ţintei. Nu există nimic care să creeze acea atmosferă a unei piese a memoriei, aşa cum spuneam mai sus, nu avem parte de acea subiectivitate în abordare care să ne arate că de fapt noi pătrundem în mintea unuia dintre personaje, că povestea este spusă de un singur personaj cu ajutorul fantomelor care îi bântuie amintirile, că unghiul de abordare a evenimentelor este unul personal şi că acest personaj se implică în ceea ce povesteşte. Cele câteva momente de dialog direct cu publicul şi de gesturi schimbate cu tehnicienii nu umplu golul care se face simţit după ce perdeaua care acoperă personajele se ridică şi avansăm în poveste. În plus, regizorul nu utilizează nici unul din trucurile specifice acestui tip de teatru, bazându-se pe forţa textului şi pe interpretare. Acest lucru este lăudabil, dar când textul ca atare este conceput iniţial să funcţioneze organic cu tot felul de trucuri complementare care să îl potenţeze şi să îi accentueze expresivitatea, atunci toate acestea şi-ar putea găsi locul măcar parţial într-o reprezentaţie scenică, pentru a exploata scriitura în toate dimensiunile ei.

Tennessee Williams se baza în piesele sale pe mai multe coordonate care să redea tumultul psihic şi sentimental al personajelor sale. Ele trebuiau definite de text, de interpretare, de jocul de lumini, de muzică, de sunete sau de alte trucuri auditive sau vizuale, care să creeze o hartă completă a sufletului uman, procedee care îl situează pe dramaturg în contextul expresionist. În Menajeria de sticlă, de exemplu, el sugera prezenţa în scenă a unui ecran pe care să apară proiectate frânturi de frază sau imagini care să definească starea sufletească a personajului care domină o anumită scenă, la un moment dat. Dacă s-a dorit a se evita folosirea acestui ecran, atunci poate că el ar fi trebuit înlocuit cu un alt truc care să ajute la conturarea personajelor, tot pentru a intensifica expresivitatea.

În spectacolul de faţă nu a fost de ajutor nici muzica, ea fiind de fapt un amestec dezagreabil de stiluri şi perioade muzicale, care au dat o impresie generală de haos. Dat fiind faptul că din punct de vedere vizual şi scenografic montarea a fost situată foarte clar temporal în perioada indicată de dramaturg, cu atât mai neplăcut a fost să auzim refrene ale anilor '80 în momentele de intensitate emoţională.

La fel, jocul de lumini s-a situat în sfera banalului, el fiind conceput la nivel strict funcţional, şi nu pentru a funcţiona organic în spectacol, cum probabil că ar fi fost mult mai bine. Tot aşa, simboluri puternice, precum cel al trandafirului albastru, au fost lăsate în penumbră, trecându-se în mare grabă peste ele, iar menajeria de sticlă în sine a fost utilizată tot funcţional, rămânând astfel golită de sens şi de rolul ei de a funcţiona ca o coloană vertebrală a textului. S-ar fi putut profita poate şi de faptul că Tennessee Williams era foarte implicat în cea de a şaptea artă, pentru a da o anumită dinamică montării, mai ales că motivul cinematografului ca refugiu şi ca memorie era servit practic pe tavă de autor. Din păcate, nu s-a luat în considerare nici de acest aspect.

În ceea ce priveşte interpretarea, Marinela Popescu a creat o Amanda aproape convingătoare în momentele ei de semi-delir, dar lipsită de substanţă în momentele de intens dramatism. Evoluţia ei a fost acompaniată de jocul prea declamativ al lui Marius Turdeanu şi de cel prea înfrânat al Alexandrei Didilescu, care totuşi a reuşit să-şi abordeze personajul mai cu aplomb în prima parte a actului doi. Mihai Crăciun, în Jim, a avut o evoluţie corectă, dar nesurprinzătoare. În plus, ca o ultimă observaţie, la final se dă o turnură aproape optimistă întregii poveşti, ceea ce nu numai că este atipic pentru Williams, dar şi apare ca forţată faţă de construcţia piesei în sine, ea neavând nevoie de finaluri în stil hollywoodian.

Referitor la întreg spectacolul, ca o concluzie, Gaston Bachelard spunea că a încerca să găseşti adevărul privind prin sticlă este fals, pentru că el se dezvăluie în strălucirile diamantului, el fiind perfecţiunea creată de pământ în acest scop. Lumina sticlei este înşelătoare, iar Laura tocmai astfel îşi trăieşte viaţa, căutând liniştea şi refugiul în irizările sticlei ţinute în lumină, nereuşind din această cauză să găsească decât false refugii din faţa vieţii. Din păcate pentru această montare, la fel s-au petrecut lucrurile şi cu ea. Textul a fost abordat prin prisma unui ciob de sticlă ţinut în lumină, rezultatul fiind astfel pe măsură.

---

Menajeria de sticlă
de Tennessee Williams

Teatrul Naţional Târgu Mureş
Compania Liviu Rebreanu

Regia artistică: Cornel Popescu
Scenografia: Ioana Popescu

Cu:
Marinela Popescu (Amanda),
Marius Turdeanu (Tom),
Alexandra Didilescu (Laura),
Mihai Crăciun (Jim)