William Shakesbooty pe Prințul Pisicilor - Romeo ± Julieta la Festivalul Internațional de Teatru Studio, Târgu Mureș, 2022

În cadrul ediției 2022 a Festivalului Internațional de Teatru Studio din Târgu Mureș s-a jucat și spectacolul Romeo ± Julieta, regia Mihaela Sîrbu, o producție UNATC București, coregrafie Andreea Duță, costume Ilinca Gavriliță, decor Theodor Nicolae, muzica Raw Beat Gang & Pyroblast, grafica Nichita Herăscu, light design Bogdan Golumbeanu, cu Marius Boboc, Eva Cosac, Georgiana Cotoi, Alex Iezdimir, Maria Moroșan, Adriano Panoschi, Vlad Pânzaru, Luca Petreșteanu, Cristian Robe și Tiberius Zavelea.

E unul dintre spectacolele care m-a determinat să mă urc în tren din Cluj, ca mai apoi să aflu că a fost și (probabil) ultima lui reprezentație, deci lucrurile s-au așezat cât se poate de bine.

Romeo ± Julieta, un spectacol de licență deja umblat un an de zile sau chiar mai bine prin festivaluri și nu numai, pe care nu îl văzusem încă, deși îl aveam de la începuturi pe listă, s-a întâmplat și cu mine spectator, ceea ce mă bucură mult și dincolo de apropierea de foștii absolvenți. Mă bucură pentru că se propagase în direcția mea în poze, storyuri, povești, impresii, dar niciodată direct, până acum. Ba mai mult, părerile esențialmente contradictorii însumează și trasează limitele unui spectacol controversat, exact genul meu de produs. Dar până la urmă, singurele care nu-mi joacă feste sunt simțurile mele, mă detașez de fiece pachețele cu impresii livrate dinainte și vedem ce iese.

Examen sau spectacol? Examen și spectacol? Doar spectacol?

Răsucindu-se în mormânt ca un breaker profesionist, Shakespeare trăiește spectacolele și le bântuie. Textele se arhi-știu, Romeo și Julieta e un canon, o sabie a lui Damocles care trebuie mânuită foarte bine, pentru că literalmente oricine are o idee despre ce se întâmplă acolo. E oricum genul de informație care ajunge la tine pe orice canal, deci nu trebuie neapărat să fi citit sau să fi văzut ca să te crezi vreun Romeo, e ca un mit urban, cum ajunge să fie uneori și Eminescu, un blend între cei care îl citesc și cei care nu, monedă de schimb cultural-superficial (cum poți zice și despre oamenii care ascultă jazz - există pasionați, există interesați, există și oameni care spun că jazzul e cool, dar ascultă maximum Blazzaj). Sunt tot felul de rațiuni în spate, dar la bază e vorba de un subiect familiar în nefamiliaritate. E greu să mai și surprinzi, mai ales când există - în genere, nu în cazul de față - fonfleurile unui respect bășit față de texte clasice, pe care lumea le conservă în feluri absolut imobile și imuabile, riguroase și la care se țintesc preponderent locurile din spate pentru somnic.

Așadar, e blasfemie să adaptezi Shakespeare în felul în care acest Romeo ± Julieta o face? Absolut deloc, mi se pare chiar ingenios să o faci, e un layer care îți aduce lume în sală și nu adoarme pe nimeni, e o abordare necesară în felul în care se consumă teatrul acum. Fie că vorbim de teatru ca noul teritoriu de dating, fie că vorbim de căutarea de entertainment mimetic cu al platformelor care ne acaparează, clasicul rămâne un soi de escapism pentru o categorie tot mai restrânsă de oameni. Iar un produs bun nu e unul clasic, un produs bun e cel în care societatea de la momentul ales ca etalon se oglindește cel mai bine, deci da, sunt la mare căutare adaptările bune.

Fiind, din reflex, atent la text, inițial creierul meu a refuzat să îl primească pe deplin, și asta doar fiindcă știam de dinainte câteva (alte) versiuni în care metrica pe anumite scene îmi suna mai bine. Practic, ajungeam să contrazic ceea ce vedeam / auzeam cu o preimagine din capul meu, centrată mai degrabă pe mecanismele poetice din spatele dramaturgiei, pentru că Shakespeare netradus mereu o să aibă o stanză vrăjitorească și halucinantă, tangentă perfecțiunii. Prostie mare să-ți lași mintea să zburde după perfecțiune. Dar așa plecasem. Mă gândeam la forma adaptării, mai degrabă decât la scopul ei. La cuvinte mai degrabă decât la felul în care se integrază în filmul generațional.

M-a ajutat mult și publicul, superb, foarte prezent, cu reacții vehemente și foarte solide. M-a ajutat să ies din meditația ancestrală căutătoare de noi sensuri și să mă bucur de cel ales. M-am simțit încolțit la început de banalul textual, priveam zeflemitor cum nu există nicio urmă de pretențiozitate, cum totul intră într-un firesc al lumii mele, pe care nu îl acceptam de-al dracu'. Mă aplecam peste versurile cântecelor lui Tybalt (Robe Cristian) și mă gândeam unde e rostul să zici "ce mă frige sabia", stupid și sincer, simplu, dar atât de mic pentru Shakespeare. Mă simțeam încolțit de ideea unei hipersexualizări aduse în scenă de Mercutio cel veșnic în călduri, care din două în două replici avea câte o avalanșă de hormoni (Alex Iezdimir). Ce făceam eu de fapt? Actualizam clișee bășite și regurgitam respectul pentru formele imobile și imuabile de care ziceam, lucru de care mă și feream cu tot dinadinsul, conștient. Eu eram cel crispat, căutător de cringe, uituc în rațiunile pentru care aș putea accepta adaptarea asta.

"Materialul clientului" e simplu: sunt niște copii de 13-14 ani, hormonați, dornici să experimenteze și mai mult, să vorbească despre asta. Făceam asta și la 18, dacă stau bine să mă gândesc, dar așa e, tindem să negăm propriile noastre exagerări. Sigur că acum, în retrospectivă, felurile de a comunica asta par grotești, îți repugnă, tu nu ești așa, nu le transpui în realitatea ta. Nu! You've been a prude, Inocențiu! Ți-e străină orice manifestare hormonală.

Fascinant e cum adaptarea Mihaelei Sîrbu conservă limbajul shakespearian foarte bine, mult ca partitură, tot așa cum partea de actorie per se îl aduce atât de fluid în contemporan. Bine, e și un Illo tempore tematic, balul mascat tranziționează în clubbing, element valabil și construit bine ca atmosferă. Se disting doar conversațiile esențiale, cu puterea inefabilă a teatrului de a nu fi realitate imediată în formă pură.

Și da, chiar și la tranzițiile de clubbing mă gândeam inițial că ar fi un aperçu superficial-tehnic, încercam îngândurat să nu le dau noimă, cum nu am vrut să-i dau inițial nici concertului, din rațiunile versificației. Și apoi m-am gândit că sunt ipocrit, o să ies din teatru, cu căștile pe urechi. O să dau play la ceva piesă de la Gheboasă, cu versuri și mai cretine, dar o să zic că e de vibe, deși le știu pe toate și chiar și synthurile le imit. Așa că, mi-am explicat tot eu mie ulterior, singura problemă în sine e frustrarea că nu știam piesele din concert, iar ceilalți le știau prin convenție. "Prințul pisicilor" funcționează mimetic realității, de care spectacolul se apropie cu tot felul de referințe tip cioacă, iar aici e mingea numai și numai la public.

Da, mie mi s-a rupt scaunul în primele 15 minute și a trebuit să stau în slav squat, crispând în mine puterea criticului, dar dacă mă uitam un pic în jur, lumea rezona extraordinar. Și mintea mea putea să transmită Universului că mă uit la un kitsch pseudo-poetic inconfortabil, dar natural și asumat. Și cred că mare parte din felul în care gândesc acum se datorează unui post-play clarity, crescut în discuții ulterioare despre Romeo ± Julieta.

Nu-mi doresc să mă înham la maturitatea excesivă a unui Shakespeare "corect", deși mintea mea avea reminiscențe de genul, gânduri parazitare pretențioase despre tot ce ziceam mai-nainte. Scena balconului a fost de o puritate incredibilă, de o naivitate îndrăgostită, destul cât să răscolească zilele când totul era mai simplu și părea că nu e. Purtatul pe brațe, declarațiile incoerente-inocente, jocurile de cuvinte, pe toate le-am privit ca-ntr-o vrajă. Și nu știu cât e o rețetă, cât e chimie. Minunăție fără seamăn, pentru care nici nu e nevoie de prea mult, totul se reglează din apropiere. Totul se naște din apropiere.

Examen sau spectacol? Examen și spectacol? Doar spectacol?

O să merg pe a doua. Examen și spectacol. Prima, pentru că așa o să îl țină minte ei. A doua, pentru că așa o să îl țin minte eu. E vorba și de contextul în care a apărut și - poate o să zic asta și având în vedere că nu am avut un scaun obișnuit pe care să stau - dar a fost un pic trecut de durata optimă pentru mine. Asta strict fiindcă e vorba de un text arhi-cunoscut, iar o asemenea lungime aduce, pe alocuri, confuzia cu o pledoarie tehnică și atât. Apropo de asta, cred că tind să îi păstrez și eticheta de examen (pe lângă spectacol), tocmai din considerentul pledoariei tehnice. Anumite bucăți ar putea lesne servi drept reel pentru mulți dintre ei, dar sigur că se explică simplu. Există și o individualitate a fiecăruia și, deși e o sală obișnuită, perspectiva lor e cea de arenă, fiecare își și vede propriul spectacol cu o supraconștiință de sine, aceea că e privit (la rândul lui) cum privește, dintr-un loc privilegiat.

Structura asta de "invitație în arenă", contre-jour-urile, tranzițiile diferite între scene, renunțarea la multe momente de monolog pentru a exista focus mai bun pe relații, dintre care cea de care m-am îndrăgostit eu nu e cea anunțată încă din titlu, ci e cea dintre doică (Maria Moroșan) și Julieta (Eva Cosac), toate elementele astea (și nu numai) fac un soi de puzzle extrem de simplu și de efect în care avem chintesența tragediei originale în settingul neo-extrem-contemporan.

Cam așa e ceea ce am văzut, nu ce am auzit până acum despre și sincer, mulțumesc. A existat și pentru mine un proces și categoric contradictorialitate, dar am pus până la urmă mai presus scopul adaptării și uite, în lumina asta și a discuțiilor de după m-ar frige sabia să-l mai văd de câteva ori, dacă ar fi posibil. Dar e bine și acuma, în al doisprezecelea ceas.