Genealogia plictiselii. O radiografie a atrocităților - Bang

În lucrarea sa apărută ca rezultat al întâlnirilor cu studenții, Le diable c'est l'ennui (Diavolul e plictiseala), Peter Brook argumentează faptul că pericolul cel mai mare care amenință actul teatral și care stă la pândă neobosit este reprezentat de plictiseală și poate surveni tocmai când creația artistică pare în siguranță.
 
Extrapolând, putem afirma, fără teama de a greși prea mult că, în lumea contemporană, diavolul s-a costumat în straiul plictiselii, îmbogățindu-și arsenalul de ispite cu tot ceea ce îl face pe omul acestor vremuri să se simtă mai bine între granițele propriei biografii, susținut de pârghiile bine definite în funcție de valorile și principiile aparent inalienabile ale lumii actuale. Atunci când totul pare mai sigur, când confortul pare că adăpostește sinele individului ancorat cu mândrie în sfera lui "azi", plictiseala îi pune pe tavă cu generozitate "rețeta" infailibilă a extincției sale lăuntrice.

Cercetând umbra acestui "diavol al amiezii" vremurilor noastre, Marius von Mayenburg aduce la lumină un text care vorbește despre noi înșine incomod de mult, care ne obligă la o auto-cercetare din care vom ieși, fără discuție, destul de șifonați, dacă nu cumva cu frunțile plecate, dar, din fericire, ceva mai lucizi.
 
Asociat cel mai adesea cu numele lui Thomas Ostermeier, grație intervențiilor dramaturgice care au contemporaneizat montările shakespeareane ale regizorului german, von Mayenburg este el însuși un creator autonom și prolific, un artist complex, cu o deplină cunoaștere a întregului mecanism teatral, de la scriitură la materializare, de la interpretare la economia receptării.
 
În textul Bang, montat de Theodor-Cristian Popescu la Teatrul Național Marin Sorescu din Craiova, se simt ecourile conviețuirii lui Marius von Mayenburg cu creațiile lui Shakespeare, se vede rodul luptei cu temele fundamentale ale dialecticii istoriei, se simte pe ce pământ fertil a căzut sămânța pe care sensurile scriitorului englez au configurat-o din evenimente politice care, indiferent de epocă, au repetitivitatea, circularitatea și substratul lor comun, generate de o perpetuă deturnare a valorilor sub umbrela cărora lumea pretinde că se adăpostește întru atingerea binelui. Rezultatul - o demonstrează întreaga dinamică istorică - este cel mai adesea exact opusul intenției inițiale.

Personajul Bang ni se adresează încă de la începutul spectacolului, din fază intrauterină, ne face profeții cu privire la ce va aduce în lume cu nașterea sa. Ne informează calm, prin monologul rostit cu o imperturbabilitate chirurgicală de George Albert Costea, ce va fi să fie. Deja se configurează un tablou al atrocităților pe care copilul încă nenăscut le poartă în propriul ADN. Monologul său ne amintește de cuvintele de început ale lui Richard III. Și Richard ne vorbește despre damnarea pe care o suferă încă din pântecul mamei sale, despre diformitatea proprie în care se decide să toarne întreaga lume. În cazul lui Bang, însă, avem de-a face cu un personaj care se abstractizează vizibil, sub tentaculele unei genealogii cu puternice mărci geopolitice: el descinde din hughenoții căzuți victime, în noaptea Sfântului Bartolomeu, în contextul celui mai mare genocid religios al secolului al XVI-lea și din impetuozitatea (ca să nu spunem agresivitatea) reproductivă a unui strămoș teuton. Germania și Franța, cu toată zestrea lor violentă, războinică, actualmente convertită în principii democratice și politici de marketing își dau mâna în sângele lui Ralf Bang. Originile sale, izvoarele sale biografice, stau sub semnul omuciderii și al patriarhatului, al crimei în masă aflată în conjuncție cu violența împotriva femeii. Cu acest bagaj intră în lume Ralf Bang, cu un set complet de dinți, după ce își va fi strangulat sora geamănă încă din pântecele mamei sale și după ce își va fi tăiat singur cordonul ombilical. Profeția e limpede.
 
Copilul își asumă misiunea de a salva lumea de la boala cruntă de care suferă contemporaneitatea: plictiseala, care îi face pe oameni ca, sub masca celor mai bune intenții, aserviți, însă, zeității confortului și injectați cu virusului voyeurismului, să își excite sinele cu cantități industriale de atrocități, să cotizeze material și emoțional la proliferarea celor mai de succes produse ale pieței contemporane: moartea și sexul.

Nu putem să nu îi dăm dreptate lui Ralf Bang, numai că soluția propusă de el vine pe linia deturnării valorilor pe care pare a fi fondată lumea democratică occidentală. Bang este corolarul unui edificiu fondat pe crime istorice nerezolvate, copilul ale cărui tălpi calcă pe un sol populat cu monumente ale libertății, așezate pe osemintele unor omucideri atroce străvechi.
 
În lumina acestei contradicții, trauma istorică reprimată erupe în soluții venite din deturnarea valorilor, în trecerea binelui în contrariul său, în convertirea frumosului în urât.
 
Părinții lui Ralf, aparent inofensivi, sunt plămădiți din solul arid și lipsit de emoții autentice al unor marionete sociale, care trăiesc într-un perpetuu reality show, care afirmă că au valori solide, dar care nu se dau în lături să profite, pentru imaginea lor, de statutul unor victime.
 
Mama lui Ralf pune pe tavă, în ochii publicului, corpul dezgolit și agresat al vecinei sale, pe care pretinde că o adăpostește, nu are rețineri în a marșa la tentative de incest pentru a-și masa ego-ul cu propria imagine. Tatăl lui Ralf nu este, nici pe departe, pilonul unei familii fericite, în sinele său se ascund toate contradicțiile intelectualului contemporan, care și-a construit un eșafodaj de valori, sub care își ascut unghiile toate reprimările care ar putea să dăuneze propriei imagini în oglindă.

Un aspect important pus în lumină în spectacol este funcția simulacrului în alienarea omului contemporan. Suntem martorii unei confruntări între tatăl lui Ralf și vecinul agresor, care se petrece sub forma unui duel al săriturilor cu coarda, în timp ce ni se relatează un meci de box, vizibil în proiecție. Trebuie spus că proiecțiile realizate de Mihai Păcurar au funcția unui metatext, a unei supra-titrări a faptelor scenice. Prin ele ni se revelează intenția simulacrului, dar și o formă de plasmă vizuală care circula prin organismul scenic, contrapunctând neinvaziv sensuri care ar fi putut fi transmise nemediat dacă politicile de marketing ale contemporaneității nu ar fi dictat altceva.
 
Mihai Păcurar este și creatorul decorului care sugerează o galerie de artă în care tronează pe piedestaluri obiecte de consum alimentar care dau seama, în mare parte, de profilul omului actual. Opera de artă e convertită și ea în ceva aflat la limita digerabilului, dar care tronează la modul imperturbabil în vitrina noii estetici a valorilor răsturnate.

Casa lui Ralf Bang nu este nimic altceva decât muzeul unor principii deturnate, un sediu al răului care susține că poartă coroana dreptății, o galerie patronată de un corp istoric în putrefacție, a cărui dezintegrare îmbracă forma entertainment-ului, a cărui extincție își manifestă violența prin exaltarea spectatorului de azi în fața atrocităților. Acest sentiment crește cu o viteză uluitoare pe o brazdă puternic alimentată de un îngrășământ eficace: plictiseala.
 
Simulacrul de concurs câștigat aparent de mama lui Ralf - ucis într-un delir al unui feminism deturnat de la traseul inițial de doctorița Bauer care a "oficiat" terifiată nașterea micului Bang - ne oferă un bonus: am asistat în direct la apoteoza libido-ului în variate forme, am văzut moartea în direct, acum vedem și învierea în direct a răului.

Absurdul se instaurează comod în scaunul câștigător. Miss Univers este un copil de 5 ani, personificarea răului și urâtului proclamate ca noi valori. Nu putem să nu ne întrebăm de ce avem de a face cu un copil. Un posibil răspuns ar fi că ne aflăm în zorii unei apocalipse prelungite, în care valorile deturnate și transformate în opusul lor se află la vârsta copilăriei și își încarcă arma pentru focul pe care îl vor deschide la maturitate. Ne aflăm în inima unei distopii în care sălășluim de bună voie, anesteziați de toate ispitele forjate de către demonul plictiselii.

Mesajul distopic este îndulcit de Marius von Mayenburg printr-un joc al convenției, printr-o deblocare a ficțiunii în favoarea realității biografice a actorilor. De exemplu, ni se spune repetitiv că Dr. Bauer, femeia din parc, vecina abuzată Uschi și dădaca lui Ralf sunt, de fapt, actrița Romanița Ionescu. Rostirea numelui actriței, precum și breșele în spectacol prin care convenția este punctată fără echivoc au funcția de a mai da o speranță, aceea că mai e timp. În discursul său de început, Ralf Bang introduce un îndemn pozitiv, care poate trece neobservat sub apăsarea atâtor profeții întunecate: să ascultăm timpul.
 
Dacă am înțelege valoarea acestei chei de deblocare a plictiselii și de poziționare în inima a ceea ce ne traversează pe neștiute, poate că răul nu ar mai ajunge la maturitate.

Bang
de Marius von Mayenburg
Regia: Theodor-Cristian Popescu
 Cu: George Albert Costea, Iulia Colan, Vlad Udrescu, Raluca Păun, Cătălin Vieru, Romanița Ionescu, Alex Calangiu, Liviu Topuzu
Asistent regie: Tania Shelepko - în cadrul programului CTE Artiști în rezidență
Traducerea: Elise Wilk
Scenografia: Mihai Păcurar / Light design: Lucian Moga / Sound design: Andrei Raicu / Videoproiecție: Mihai Păcurar
Regia Tehnică: Sorin Gruia
Data: premierei: 05 Iunie 2019, Teatrul Național Marin Sorescu Craiova

Sursa foto: Teatrul Național Marin Sorescu din Craiova