Căutări diverse, frici comune - Competiție 4 la Festivalul Internațional de Film Studențesc CineMAiubit, 2022

Cu bune și cu rele, scurtmetrajele studențești sunt atractive pentru că, adesea, mesajul lor este foarte clar: criza identității în poveștile de maturizare. Și asta urmăresc în abordări variate, cu mize diferite și în tonuri divergente. Unele pleacă de la tensiunile dintre generații ca în Cradle; altele, dimpotrivă, prezintă unirea acestora într-o mare comunitate de vecinătate, ca în 35A. Chiar și felul în care se prezintă diferă, de la estetica pretențioasă, fals-romantică din Între păsări și pământeni la realismul dureros al consecințelor războaielor și sărăciei din Ogarul.

Love Factory (regia Mihai Pavel, România)
Într-o familie din clasa medie spre jos, tânărul adolescent (Ștefan Iancu) nu mai prididește cu fetele. Un talent nativ care îl face gelos chiar și pe taică-su, ce suferă oricum într-o căsnicie lipsită de empatie.
Pentru a-și consola cumva ego-ul prin fii-su, dar și pentru a-și urmări propriile scopuri mai puțin ortodoxe, tatăl reușește să procure un Renault vechi, pe care îl cârpește cumva pentru ca să se poată merge la agățat. Situațiile comice care urmează sunt clișeistice, cu un umor dubios.
Chiar dacă umorul destul de gros face să treacă repede cele nu mai puțin de 24 de minute, filmul nu reușește pentru că nu arată nici empatie, nici creativitate în tratarea complexelor protagoniștilor.

35A (regia Alfredo Minea, România) e numărul unui bloc dintr-un cartier nenumit, dar sărac, al Bucureștiului. Este un film manifest studențesc în primul rând prin declarația candidă că "blocul ăsta are ceva al lui. Este special." Tânărul regizor adună câțiva vecini reali la o petrecere improvizată și relaxată într-o sufragerie îngrămădită, totul asezonat cu cartofi prăjiți, bere, manele și amintiri.
Un montaj cu valoare antropologică filmat din liftul cu ușile deschise arată personalitatea fiecărui etaj: la unul este parcată o bicicletă, altul are amenajată o mică sufragerie, iar mai multe sunt spații de depozitare și flori.

Cradle / Leagănul (regia Filip Jembrih, Slovenia) ne arată greutățile vieții rurale din Slovenia întâmpinate de o tânără liceancă pe măsură ce devine din ce în ce mai conștientă de ea însăși, de alegerile și necesitățile ei emoționale și relaționale. Aceasta explică și se explică în off cum este viața într-un cătun izolat, ce înseamnă să fii cel mai mare copil într-o familie rurală și ce efect alienant poate avea. Peisajele rurale sunt frumoase, însă banale, iar tensiunea interioară a protagonistei le anulează practic în favoarea sărăciei și a lipsei de perspective.
Ceea ce frapează și întristează este lipsa unor visuri, a unei dorințe bine închegate despre ceea ce își dorește de la viață. Bineînțeles, poate că este prea mult să ceri unei liceene o determinare pe care mulți dintre adulți nu o au, însă, fără aceasta, filmul parchează într-un spirit elegiac, într-o lamentație spusă și sugerată despre lipsa de perspective ale tinerilor de la sate. Dacă aceasta a fost intenția, atunci poate că tonul trist, melodramatic, ar fi trebuit accentuat. Dacă, dimpotrivă, a vrut să exemplifice, forța de a răzbi inerentă tinereții, atunci, iarăși, ar fi trebuit mai multă greutate dramatică în acest sens, la limita eroizării.
Însă, chiar și așa, filmul captează un ton confesiv care indică o muncă serioasă de teren.

Între păsări și pământeni (regia Andreea Tcaciuc, România) este un exercițiu calofil, pronunțat teatral, cu recuzită de interior plasată în spații naturale, cu imagine alb-negru pretențioasă și filmată pe peliculă de 35 mm, totul însoțit de o muzică electronică urban-psihedelică, despre chinurile identitare ale unei tinere artiste.
Întregul film este conceput cu o estetică bătrânicioasă, în care artistul caută disperat să scrie Artă cu "A" mare, în care frumusețea naturii înalță sufletul, iar câteva obiecte de recuzită furate de pe scena cine știe cărui spectacol de teatru ce se desfășura în interbelic. Pe de altă parte, însă, muzica salvează de la un eșec total, introducând un ritm alert, pulsatil, care reduce din atmosfera paradoxală de nostalgie.

An Ordinary Chronicle / Cronică ordinară (regia Vassilli Schemann, Belgia) ne aduce în față prietenia dezechilibrată dintre doi prieteni: unul este mai puțin dotat intelectual, speriat, dar încrezător în prietenul său, celălalt, fiu de imigranți rusofoni, este la fel de speriat, însă manipulativ.
Cei doi trebuie să se descurce la periferia unui peisaj industrial destul de neprimitor, pe care îl experimentează în special noaptea, într-un necunoscut care oglindește lipsa lor de înțelegere și perspective. De fapt, lucrurile se petrec atât de obscur și de fragmentat încât nici povestea nu este deloc clară. Rămâne însă un sentiment de pericol și de disperare înfricoșată, în care speranța este mereu invocată, însă rămâne iluzorie.

Borzaya / Ogarul (regia Simon Schneckenburger, Germania) este, în schimb, foarte ancorat în realitatea geopolitică. Într-un ținut muntos, împădurit, undeva la granița fostului spațiu sovietic cu Uniunea Europeană, o fată împreună cu un apropiat al său fac experimente pentru traversarea unor imigranți ilegali. În felul acesta, fata, puțin claustrofobă, descoperă dificultatea de a sta ascunsă în portbagajul mașinii. Mai mult, cunoaște și o fată din țările arabe, căreia îi vede rănile și dorința de a ajunge în El Dorado-ul european. În același timp, familia sa este hărțuită și fratele său este amenințat cu moartea de investitori austrieci din cauza unor datorii.
Borzaya este un film dur și trist despre viața în periferia săracă a Europei, despre dorințe și vise rupte de lăcomie și violență. Spre lauda sa, reușește să spună toate aceste adevăruri prin elipse pline de înțeles, prin replici care rămân nerostite pe buze, prin haine rămase în urmă și prin draperii trase peste secrete.