Martin McDonagh e un dramaturg irlandez foarte jucat în România (să amintesc doar Billy șchiopul și Vestul sălbatic, văzute de mine la Nottara, în regia lui Vlad Massaci, respectiv Cristi Juncu, apoi Regina frumuseții din Leenane, la Ploiești, în regia Andreei Vulpe, Omul pernă, spectacol cu care a făcut epocă Radu Afrim). E și un subtil scenarist și regizor de film (vezi, de exemplu, In Bruges). Nu știu cum se face, dar din toate textele sale, irlandezii apar primitivi, rudimentari, violenți, cu un bagaj redus de cuvinte. E, probabil, autoflagelarea la care duce, uneori, dragostea pentru poporul tău și suferința pentru neîmplinirile lui.
În Locotenentul din Inishmore, McDonagh aruncă în derizoriu tot ce ține de patriotism și ideologie. Mai precis, Armata de Eliberare Națională apare ca o organizație condusă de niște imbecili infatuați, avînd ca membri o șleahtă de psihopați alcoolici, frustrați de diverse tare familiare, doldora de pulsiuni nesatisfăcute. Patriotismul lor, chiar sincer, e de mucava, schematic, redus la cîteva simboluri obosite (toți scuipă cînd se aude vreun cuvînt din familia lui "englez", iau o vagă poziție de drepți cînd se intonează un cîntec patriotic etc.). Momentele lor de tandrețe sînt iscate de violență, sentimentele calde, cîte sînt, se revarsă asupra pisicilor. Dragostea nesfîrșită a unuia dintre ei pentru pisoiul Thomas Mîțîțelu care e victima unui atac mișelesc din partea unei alte facțiuni dă lumea peste cap și duce la nu mai puțin de patru crime. Cadavrele sînt tăiate cu drujba, scena se umple de organe și fragmente umane, delirul e în toi. Finalul răstoarnă situația (deci nu poate fi divulgat) și crește cu încă o octavă nebunia.
Un umor de o asemenea negreală, dus bine către absurd, nu e ușor de găsit altundeva (un prieten mi-a adus aminte, în context, de filmul Green Elephant - fie). Și nici atîta cantitate de violență afișată. Recursul la Tarantino e de rigoare (îl face și Massaci în scena în care Mairead, o fată de șaisprezece ani, îl omoară pe locotenent, punînd muzica din Kill Bill), dar e înșelător pentru că Kill Bill a ieșit în 2004, iar premiera lui McDonagh în Anglia a fost în 2001. De Pulp Fiction nici nu poate fi vorba pentru că, la fel ca în Kill Bill, miza e cu totul alta.
Vlad Massaci, familiarizat de mult, cum am văzut, cu dramaturgia lui McDonagh, a lucrat din nou magistral cu actorii și a reușit un spectacol unitar, cu foarte puține inadvertențe. Alina Rotaru[i] întruchipează aici o jună aspirantă la terorism și la inima locotenentului Padraic (Ionuț Vișan), o fată băiețoasă și naivă pînă la prostie. Marea ei realizare care a aruncat-o pe orbita luptei de eliberare e că, în copilărie, a scos ochii unor vaci țintindu-le cu pușca de la cincizeci de metri (păi, e puțin lucru?). Absolut firesc, în final, după masacru, ea preia stindardul și șefia grupului terorist. Jocul Alinei Rotaru e de un firesc reconfortant (ajută enorm calitatea foarte bună a traducerii lui Bogdan Budeș: textul curge fără sincope în română) iar relația de joc cu Ionuț Vișan e limpede. Ca și Alina Rotaru, Ionuț Vișan își asumă personajul, joacă în cel mai realist stil, nu parodiază, nu șarjează nici cînd torturează cu delicii, nici cînd o sărută pasional pe Mairead. Îl crezi în tot ce face. De aici și frisonul pe care îl ai privindu-l: așa ceva chiar există, nu e de joacă. La fel, sincer și realist joacă Cezar Grumăzescu în prima sa apariție, nenorocitul torturat metodic de Padraic pentru că vinde iarbă copiilor (locotenentul, oricît de dezaxat, are înalte principii morale). În aceeași notă, construind un personaj solid și bine motivat, e Andrei Brădean: fratele lui Mairead, un adolescent cam neterminat, plin de intenții nobile și idei proaste, nu foarte mobil la minte, dar bun la suflet; poate tonul rugător cu care rostește toate replicile ar fi putut fi modulat un pic. Prin contrast, tripleta de teroriști "cu funcții înalte" (Ovidiu Niculescu, Tudor Istodor și, din nou, dar altul, Claudiu Grumăzescu[ii]) șarjează, poate prea mult. E drept că așa pare construit textul și nu știu dacă se putea recurge la alt fel de interpretare. L-am lăsat la urmă pe Vitalie Bantaș pentru că personajul lui e cel care, cred, ordonează întreg spectacolul și, într-un fel, poartă și transmite morala. Donny, tatăl lui Padraic, e un țărănoi alcoolic și abrutizat, violent și el la tinerețe (cînd și-a călcat mama-n picioare), acum însă terorizat de fiu, dar care mai păstrează în el urme de umanitate simplă și bun-simț elementar. Vitalie Bantaș creează un personaj bine articulat și umple scena nu doar cu statura lui impresionantă și gesturile largi care-l caracterizează, ci, mai ales, prin atitudine și vorbă măsurată. E important: Bantaș nu țipă nici o clipă, vocea îi e cînd rugătoare, cînd nesigură (contrastînd spumos cu statura), violent nu pare nici măcar cînd suduie fără perdea. În final, după toată nebunia și sîngele vărsat inutil, e cel care are milă de un pisoi care urma să fie ucis, cere să fie lăsat în viață. Pare că există încă speranță. Deși, tot personajul lui crede și spune amar că toate astea nu se vor opri niciodată. Ceea ce cred și eu.
Spectacolul de la Teatrul Mic reușește și mulțumită unei scenografii (Ioana Pashca) foarte inteligente: spațiul de joc e mic (la sala la care a fost redus acum Teatrul Mic) și nu permite turnante sau alte trucuri tehnice. Așa că trebuia imaginat un decor care să funcționeze ca interior și exterior deopotrivă. În dreptunghiul care reprezintă spațiul de joc, cu spectatorii dispuși pe trei laturi, avem și iarbă și obiecte de mobilier realiste, culmea!, firesc integrate. Latura pe care nu stau spectatori (fundalul scenei) e închisă de o perdea în fîșii late care servește ca acces pentru actori, dar și ca ecran pentru proiectarea unor imagini din care actorii par apoi să coboare în scenă (nu sîntem în Trandafirul roșu din Cairo, e altceva aici, mai simplu și mai direct). Excelentă integrarea tehnicii video (Adrian Petrariu, Doina Moraru) în angrenajul spectacolului.
Încă o reușită a Teatrului Mic, în care regizor și actori se înțeleg foarte bine, cel dintîi lăsîndu-i pe cei din urmă să iasă cu prisosință în evidență. Poate părea un divertisment spectacolul acesta. E mult mai mult.
Locotenentul din Inishmore, de Martin McDonagh. Traducerea: Bogdan Budeș. Regia: Vlad Massaci. Scenografia: Ioana Pashca. Video, regie de montaj: Adrian Petrariu. Director de imagine: Doina Moraru. Mișcarea scenică: Ștefan Lupu. Producător delegat: Alois Chiriță. Light design: Ovidiu Cristache. Operator lumini: Marian Iuliu. Sunet: Dan Vasile. Hair & make-up: Lucia Panait.
Cu: Vitalie Bantaș, Andrei Brădean, Ionuț Vișan, Alina Rotaru, Cezar Grumăzescu, Ovidiu Niculescu, Tudor Istodor.
În Locotenentul din Inishmore, McDonagh aruncă în derizoriu tot ce ține de patriotism și ideologie. Mai precis, Armata de Eliberare Națională apare ca o organizație condusă de niște imbecili infatuați, avînd ca membri o șleahtă de psihopați alcoolici, frustrați de diverse tare familiare, doldora de pulsiuni nesatisfăcute. Patriotismul lor, chiar sincer, e de mucava, schematic, redus la cîteva simboluri obosite (toți scuipă cînd se aude vreun cuvînt din familia lui "englez", iau o vagă poziție de drepți cînd se intonează un cîntec patriotic etc.). Momentele lor de tandrețe sînt iscate de violență, sentimentele calde, cîte sînt, se revarsă asupra pisicilor. Dragostea nesfîrșită a unuia dintre ei pentru pisoiul Thomas Mîțîțelu care e victima unui atac mișelesc din partea unei alte facțiuni dă lumea peste cap și duce la nu mai puțin de patru crime. Cadavrele sînt tăiate cu drujba, scena se umple de organe și fragmente umane, delirul e în toi. Finalul răstoarnă situația (deci nu poate fi divulgat) și crește cu încă o octavă nebunia.
Un umor de o asemenea negreală, dus bine către absurd, nu e ușor de găsit altundeva (un prieten mi-a adus aminte, în context, de filmul Green Elephant - fie). Și nici atîta cantitate de violență afișată. Recursul la Tarantino e de rigoare (îl face și Massaci în scena în care Mairead, o fată de șaisprezece ani, îl omoară pe locotenent, punînd muzica din Kill Bill), dar e înșelător pentru că Kill Bill a ieșit în 2004, iar premiera lui McDonagh în Anglia a fost în 2001. De Pulp Fiction nici nu poate fi vorba pentru că, la fel ca în Kill Bill, miza e cu totul alta.
Vlad Massaci, familiarizat de mult, cum am văzut, cu dramaturgia lui McDonagh, a lucrat din nou magistral cu actorii și a reușit un spectacol unitar, cu foarte puține inadvertențe. Alina Rotaru[i] întruchipează aici o jună aspirantă la terorism și la inima locotenentului Padraic (Ionuț Vișan), o fată băiețoasă și naivă pînă la prostie. Marea ei realizare care a aruncat-o pe orbita luptei de eliberare e că, în copilărie, a scos ochii unor vaci țintindu-le cu pușca de la cincizeci de metri (păi, e puțin lucru?). Absolut firesc, în final, după masacru, ea preia stindardul și șefia grupului terorist. Jocul Alinei Rotaru e de un firesc reconfortant (ajută enorm calitatea foarte bună a traducerii lui Bogdan Budeș: textul curge fără sincope în română) iar relația de joc cu Ionuț Vișan e limpede. Ca și Alina Rotaru, Ionuț Vișan își asumă personajul, joacă în cel mai realist stil, nu parodiază, nu șarjează nici cînd torturează cu delicii, nici cînd o sărută pasional pe Mairead. Îl crezi în tot ce face. De aici și frisonul pe care îl ai privindu-l: așa ceva chiar există, nu e de joacă. La fel, sincer și realist joacă Cezar Grumăzescu în prima sa apariție, nenorocitul torturat metodic de Padraic pentru că vinde iarbă copiilor (locotenentul, oricît de dezaxat, are înalte principii morale). În aceeași notă, construind un personaj solid și bine motivat, e Andrei Brădean: fratele lui Mairead, un adolescent cam neterminat, plin de intenții nobile și idei proaste, nu foarte mobil la minte, dar bun la suflet; poate tonul rugător cu care rostește toate replicile ar fi putut fi modulat un pic. Prin contrast, tripleta de teroriști "cu funcții înalte" (Ovidiu Niculescu, Tudor Istodor și, din nou, dar altul, Claudiu Grumăzescu[ii]) șarjează, poate prea mult. E drept că așa pare construit textul și nu știu dacă se putea recurge la alt fel de interpretare. L-am lăsat la urmă pe Vitalie Bantaș pentru că personajul lui e cel care, cred, ordonează întreg spectacolul și, într-un fel, poartă și transmite morala. Donny, tatăl lui Padraic, e un țărănoi alcoolic și abrutizat, violent și el la tinerețe (cînd și-a călcat mama-n picioare), acum însă terorizat de fiu, dar care mai păstrează în el urme de umanitate simplă și bun-simț elementar. Vitalie Bantaș creează un personaj bine articulat și umple scena nu doar cu statura lui impresionantă și gesturile largi care-l caracterizează, ci, mai ales, prin atitudine și vorbă măsurată. E important: Bantaș nu țipă nici o clipă, vocea îi e cînd rugătoare, cînd nesigură (contrastînd spumos cu statura), violent nu pare nici măcar cînd suduie fără perdea. În final, după toată nebunia și sîngele vărsat inutil, e cel care are milă de un pisoi care urma să fie ucis, cere să fie lăsat în viață. Pare că există încă speranță. Deși, tot personajul lui crede și spune amar că toate astea nu se vor opri niciodată. Ceea ce cred și eu.
Spectacolul de la Teatrul Mic reușește și mulțumită unei scenografii (Ioana Pashca) foarte inteligente: spațiul de joc e mic (la sala la care a fost redus acum Teatrul Mic) și nu permite turnante sau alte trucuri tehnice. Așa că trebuia imaginat un decor care să funcționeze ca interior și exterior deopotrivă. În dreptunghiul care reprezintă spațiul de joc, cu spectatorii dispuși pe trei laturi, avem și iarbă și obiecte de mobilier realiste, culmea!, firesc integrate. Latura pe care nu stau spectatori (fundalul scenei) e închisă de o perdea în fîșii late care servește ca acces pentru actori, dar și ca ecran pentru proiectarea unor imagini din care actorii par apoi să coboare în scenă (nu sîntem în Trandafirul roșu din Cairo, e altceva aici, mai simplu și mai direct). Excelentă integrarea tehnicii video (Adrian Petrariu, Doina Moraru) în angrenajul spectacolului.
Încă o reușită a Teatrului Mic, în care regizor și actori se înțeleg foarte bine, cel dintîi lăsîndu-i pe cei din urmă să iasă cu prisosință în evidență. Poate părea un divertisment spectacolul acesta. E mult mai mult.
Locotenentul din Inishmore, de Martin McDonagh. Traducerea: Bogdan Budeș. Regia: Vlad Massaci. Scenografia: Ioana Pashca. Video, regie de montaj: Adrian Petrariu. Director de imagine: Doina Moraru. Mișcarea scenică: Ștefan Lupu. Producător delegat: Alois Chiriță. Light design: Ovidiu Cristache. Operator lumini: Marian Iuliu. Sunet: Dan Vasile. Hair & make-up: Lucia Panait.
Cu: Vitalie Bantaș, Andrei Brădean, Ionuț Vișan, Alina Rotaru, Cezar Grumăzescu, Ovidiu Niculescu, Tudor Istodor.