Bolta cerească (The Welkin) a avut premiera absolută mondială în ianuarie 2020 la Teatrul Național din Londra în regia lui James McDonald și a fost preluată rapid de TNB și regizorul Gelu Colceag nu atât pentru faptul că a reputat un mare succes (3 stele în The Guardian, Time Out, The Evening Standard, Art Desk și doar 2 stele în The Times) dar, bănuiesc, pentru a prezenta dramaturgia contemporană feminină britanică de ultimă oră și de-a oferi 13+2 roluri puternice actrițelor de pe prima scenă a țării (+2 pentru că două roluri feminine se joacă cu dublă distribuție).
Trecând peste faptul că ar fi fost poate mai urgent de preluat Trilogia Lehman (contemporană, care s-a jucat cu mare succes și pe Broadway și pe West End), Bolta cerească a lui Lucy Kirkwood are multe în comun cu piesa Vinegar Tom a lui Caryl Churchill, montată la Teatrul de Stat din Oradea și invitată în FNT 2022. Cele două piese demonstrează un trend britanic curent.
Ambele piese propun spectacole de ansamblu, cu distribuția deseori aliniată spre public, ambele sunt istorice, prima plasată în secolul 18, cea de-a doua în secolul 17, ambele prezintă femei dintr-o urbe mică acuzate de câte o crimă (vrăjitorie, respectiv accesoriu la omucidere), și prinse fără scăpare în păienjenișul prejudecăților, superstițiilor și a răutății celor din jur; ambele prezintă muncile casnice și viața cumplit de grea a femeilor simple din trecut. Așadar ambele piese sunt proto-feministe, un concept care anticipează și explorează feminismul modern în timpuri când feminismul ca atare nu exista.
La rândul lui, acest proto-feminism se încadrează într-un trend cultural vizibil în majoritatea serialelor și filmelor istorice britanice produse în ultimul deceniu, pe care le putem urmări pe Netflix, de la Bridgerton la Amantul Doamnei Chatterley, unde istoria este comentată din punctul de vedere al contemporaneității, cu vocabularul și preocupările prezentului, luându-se libertăți care deseori se îndepărtează de realitățile istorice de dragul activismului ideologic.
Bolta cerească (bine tradusă de Andrei Marinescu) combină deci construcția unei "drame de tribunal" (courtroom drama) cu formula teatrului social, expunând, direct și indirect, costurile nevăzute asupra femeilor a societăți patriarhale (în care încă trăim, mai ales în România unde bărbații sunt net majoritari în politică și în toate posturile de conducere, în toate ministerele, primăriile, instituțiile, în Academia Română, în toate teatrele și consiliile artistice, în UNITER și restul uniunilor artistice, cu femei pe post de executanți care trebuie să le facă deseori treaba).
Lucy Kirkwood a plasat procesul în anul 1759. Era un timp când prezumția de nevinovăție din dreptul roman și talmudic își refăcea timid apariția în dreptul britanic după un lung feudalism care condamnase la moarte cu dovezi absurde gen proba aruncării în apă. Femeile acuzate de vrăjitorie erau aruncate într-un râu adânc cu degetele de la ambele picioare legate lejer de o sfoară. Dacă femeia astfel aruncată ieșea la suprafața era considerat o dovadă certă de vrăjitorie și nu o simplă ilustrare a legii hidrostatice a lui Arhimede (care afirmă că un corp scufundat într-un fluid este împins de către fluid, de jos în sus, cu o forță egală cu greutatea volumului de fluid dislocuit de către corp). La vremea respectivă, orice mențiune a legilor fizice în apărarea unei condamnate ar fi fost considerată o erezie sau, în terminologie de azi "witch speech", la fel cum în ziua de azi abaterile de la părerile oficiale sunt etichetate ca 'dezinformare' sau 'hate speech.' Ceea ce demonstrează că impulsul legiferării grup-think-ul este, de fapt, atavic.
Drama lui Kirkwood are o construcție amplă, cerebrală, cu multe straturi și sensuri și momente poetice inspirate din folclorul medieval englez. Ca și în piesa Exil a Alexandrei Badea, avem voci și povești multiple, a căror dinamică face dificilă păstrarea unui focus narativ central. Spre final, apare un licăr de speranță că justiția își va spune cuvântul, dar este stins cu brutalitate din off. Un final cinic unde șansa acestei tinere compromise (Aylin Cadîr / Alexandra Sălceanu într-o distribuție alternativă) cu destin pestriț, este distrusă din umbră tocmai de cea de-a 14 femeie, Lady Wax (Marcela Mateescu) simbol al tuturor femeilor mature și conectate la high-life, care țin cu bărbații din clasa lor în loc să ofere susținere și empatie tinerelor defavorizate (așa numitele mătuși sabotoare ale feminismului).
Bolta cerească (piesa) are câteva hibe de plauzibilitate. În primul rând, juriul de 12 matroane este chemat să decidă nu asupra cazului, cum ar fi fost poate mai firesc (vinovăția a fost deja stabilită de judecător), ci doar dacă condamnata Sally Poppy (Aylin Cadîr) este însărcinată (caz în care condamnarea la spânzurătoare se va amâna sau comuta în muncă silnică în colonii). O premisă șubredă mai ales că în final, după aproape trei ore de discuții, adevărul este decis, cum ar fi fost normal să fie din capul locului, de un doctor (un delectabil Mihai Calotă) care are un monolog ilar despre rolul ovarelor în ontologia feminină, un ghiveci de prejudecăți medicale din secolul 18 atât de absurde azi încât furnizează momentul cel mai comic al spectacolului.
De asemenea, povestea lui Kirkwood, plasată în annus mirabils 1759, vorbește de câteva ori despre "prezumția de nevinovăție", un termen relativ modern. Trebuie reamintit că fraza "presupus nevinovat până la dovedirea vinovăției", a fost inventată de avocatul britanic Sir William Garrow (1760-1840) abia în 1791 într-un proces la Old Bailey și i-a luat ceva timp până s-a înrădăcinat în conștiințele tuturor englezilor. Alte mici inadvertențe ar fi că una din sărmanele lucrătoare la câmp poftește după un suc de gref (chiar dacă citricele erau aduse din Barbados și colonii de pe la 1600, ele erau rezervate doar celor bogați), iar alta vorbește despre vin și "droguri", din nou, într-o eră când țărăncile din provinciile engleze nu se drogau. În programul de sală, de altfel temeinic realizat de Anita Neaga, termenul de patriarhat, din declarația autoarei, este la un moment dat incorect tradus ca patriarhie.)
Decorul lui Ștefan Caragiu este minim, se desfășoară de-o parte și de alta a unei culmi pe care se află rufe, o perdea care ascunde și limitează perspectiva acestor femei consumate de munca casnică care privesc pentru prima dată cerul pentru a detecta traiectoria Cometa Halley. Mai târziu, acțiunea se mută într-un beci luminat de 3 ferestre în plafon, unde cele 12 jurate trebuie să delibereze și să ajungă la o decizie unanimă. Costumele Lilianei Cenean subliniază condiția modestă și orizontul îngust al femeilor din acest juriu, majoritatea prezentate ca niște cumetre.
Spectacolul lui Gelu Colceag este o reușită datorită în primul rând actorilor. Colceag a avut sarcina nu ușoară de a pune în scenă un text lung și cerebral, în care se vorbește mult, fără o acțiune propriu-zisă. Cum povestea este în principal întrețesută din colecția (interesantă) de amintiri și destăinuiri ale fiecărui personaj, regizorul încearcă să creeze răsturnări de situație și surpriză prin diverse procedee, inclusiv scoaterea a două peruci (dintre care doar prima a fost justificată).
În toate piesele britanice autorul oferă la un moment dat câte un monolog fiecărui actor în care acesta are ocazia să strălucească, și textul lui Kirkwood nu face excepție. Toate doamnele s-au achitat admirabil, în special Tania Popa (puternica moașă care devine lider de opinie neoficial al grupului de jurate), Ilinca Goia (eleganta lideră formală a grupului, datorită presupusei poziții sociale superioare) Ana Ciontea, Magda Catone, Mirela Oprișor, Medeea Marinescu. Foarte expresive au fost și restul cumetrelor, Lamia Beligan și Erika Băieșu, Rodica Ionescu, Carmen Ungureanu Brândușa Mircea și Victoria Dicu.
Revelația spectacolului nu a fost însă performanța acestor veterane ale Teatrului Național din București, pe care le așteptam să joace foarte bine, ci Aylin Cadîr, din rolul condamnatei Sally Poppy, o sălbăticiune de femeie căreia multe dintre jurate îi poartă pică pentru mici furturi și diferite acte imorale. Adică un fel de Eliza Doolittle care s-a întâlnit cu un diavol, nu cu Pygmalion. Am remarcat deseori prezența scenică, originalitatea și carisma Aylinei Cadîr pe scena Naționalului Bucureștean, și m-am gândit mereu că este o actriță care promite. Regizorul Gelu Colceag a reușit să extragă aur actoricesc de la tânăra actriță în monologul în care își dezvăluie fantasmele și participarea la crimă. Bolta cerească reprezintă, cred, un moment de cotitură în cariera lui Aylin Cadîr care a ieșit din categoria de tânără speranță cu sex-appeal și a arătat că are sensibilitatea și stofa uneia actrițe de calibrul lui Valeria Seciu. Teatrul românesc are multe actrițe safe și one note. Poate că Aylin Cadîr nu are încă tehnica actrițelor mai experimentate din TNB, dar are o prezență scenică aparte și un registru vocal interesant și bogat - exotic, rebel, senzual, sensibil, simpatic și natural care merită să fie pus în valoare cu roluri pe măsură.
Cât despre regizorul Gelu Colceag care, atunci când a fost în juriul recent Teatrului Dramaturgilor Români, a selecționat alături de ceilalți confrați, numai piese românești din perioada comunistă și interbelică, să sperăm că de-acum înainte va citi și monta la fel de prompt și piese românești de ultimă oră, scrise ca și Bolta cerească, din 2016 până în prezent. Cu teoria feminismului și sprijinirii noilor talente stăm bine, practica ne omoară. În plus, ar fi frumos ca și autorii români din noua generație să beneficieze de vasta experiență a profesorului și regizorului Colceag.
(Foto: Florin Ghioca)