decembrie 2022
Măcel
Are succes în România, nu glumă, acest text al franțuzoaicei de origine persana Yasmina Reza! S-a jucat, numai în București, pe la vreo câteva teatre: Nottara (sub titlul Zeul măcelului), Comedie și Elisabeta (Doamne, ce măcel!), Puzzle Café, BackYard Garden & Pub, The Hub (botezat drept Două cupluri de coșmar). Plus o variantă cu premieră cvasi-simultană la unteatru, denumită Masacrul. Care să fie motivul?

Cred că textul atrage, pentru "dinamismul" conflictului, din care orice spectator își alege și reține ce-l interesează și înțelege. La nivelul (in)culturii de masă, gâlceava cu năbădăi și cu datul poalelor peste cap face furo(u)ri. Nărăviți cu scandalurile de mahala, de la Mița & Bibicul până la rafalele de sitcom-uri TV care cultivă - în sens strict agricol- aceste "dezbateri" cu scrâșnete, urlete și alte tele-ingrediente, chipurile hazos și haios educative, sunt destui cei care se distrează, fără alte complicații, la păruiala de gen; cu cât mai vulgară, cu atât mai nașpa. O a doua categorie ar putea-o reprezenta "spectatorul mediu", pentru care tendința de a se ține la curent cu noutățile culturale se concretizează în frecventarea spectacolelor de teatru. Cu micul, dar condiționalul adaos: "Să fie comedie, să mă distreze!" Or, sub acest aspect, textul franco-iraniencei excelează. Cu o observație ascuțită (pe alocuri, ca o mușcătură de scorpion), cu un bestiariu bine definit și exploatat, conflictul se încheagă rapid, se inflamează și dă în clocot, cam așa cum face mămăliga atunci când fierbe: încins și neașteptat. Bălăcăreala reciprocă, dintre sau chiar din interiorul celor două cupluri maritale se revarsă într-un ritm alternat și antrenant - în orice caz, foarte bine susținut: când o lasă mai moale, când se reaprinde, de zici că dă pe-afară.

Și, uite-așa, am ajuns la cel de-al treilea nivel de percepție și înțelegere: al publicului mai elevat, cu ceva spirit de discernământ, interesat nu numai de ceea ce se întâmplă pe scenă; categoria aceea (poate cam pretențios numită "elită") curioasă / atrasă și de celelalte determinări - cum și de ce...

Aici, scriitura Yasminei Reza înflorește, punctează (ca la box) rapid și precis, fără multe profunzimi, dar lesne și amuzant de prizat, fondul - inițial ascuns de aparențe: ipocrizie, meschinărie, frustrări ce nu șade frumos a fi arătate altora; dar care, totuși apar asemeni unor degete ce răzbesc prin rupturile ciorapilor, atunci când pantofii scumpi au zburat, întru deplina lejeritate și eliberare a caracterului. Totul pornește de la o banală îmbrânceală între odraslele celor două cupluri și se dezvoltă, pas cu pas, după logica bulgărelui de zăpadă. Sau, dacă vreți, a escaladării neîntrerupte, căci tot e la modă termenul. Din intenția declarată de a face pace, se vor ciocni (apoi îmbrățișa așa, ca la beție) filistinismul rafinat, de "condiție superioară" al soților Anette și Alain Reille cu cel al Veronique-i și al lui Michel Vallon - mai din topor, poate, dar cu nimic mai prejos când vine vorba despre cele omenești. De altfel, discrepanța de poziție socială reprezintă una dintre sursele de tensiune, chiar dacă politețea fragilă încearcă să egalizeze - iluzoriu - nivelele de reprezentare. O diplomație strâmbă și mărginită, încercând să elucideze cauzele bătăii dintre odrasle și să aplaneze conflictul infantil degenerează, pas cu pas, în răbufniri emoțional-temperamentale, pigmentate cu sincerități inutile și amenințări mitocănești din partea avocatului Reille, mereu conectat la cordonul ombilical al profesiei. De aici, se dezvăluie și planul paralel al "științei dreptului" - capcană perfidă și devoratoare a oricărui demers intrat pe calapodul cu pricina; unul strâmb, fals, ipocrit. Atunci când repertoriul de intimidări și chiar amenințări își epuizează resursele (ca și mitocănia frustă, dar măcar sinceră a părții adverse), apare în toată splendoarea numitorul comun al celor două cupluri potrivnice: meschinăria, vulgaritatea, chiar grobianismul. "Haruri" ce macină egal raporturile dintre cele două perechi de soți, oricând interșanjabile. Alcoolul vine, ca întotdeauna, braț la braț cu sinceritatea - prea adesea inutilă, când vine vorba despre păcate și vicii, parcă simetrice, indiferent de condiția socială, de pretenții și aparențe. La final, despuierea caracterelor se dovedește totală - rien ne va plus. Pe lângă așa părinți, progeniturile care s-au încăierat declanșând operațiunea diplomatică par un fel de îngerași cu fețe mânjite, dar încă recuperabili, deși... chestia cu așchia aia care nu sare departe de pom. Punct ochit / lovit / desființat: uite cine are pretenția de a face educație!

În pofida atâtor alte montări, cea de la Teatrul Mic se ține bine pe scenă. Regia semnată de coordonatorul de proiect Andreea Grămoșteanu obține, fără a forța inutil nota, acea senzație de balamuc casnic, în variantă stereo. Conflictul este bine ținut în mână, pus "la crescut" cu o anumită știință a firii umane și a relațiilor sociale. Poate că finalul este puțin cam jos (după unele gusturi), dar să nu uităm că, în fond, avem de-a face cu o epuizare a energiilor. Secătuite de atâta agitație (ba chiar ceva sinceritate involuntară), cele patru personaje se prăbușesc lălâu în zeama fetidă a propriei condiții; cea reală, nu aia afișată. După atâta zbânțuială a principiilor și impulsurilor, din toată scorțoșenia inițială nu mai rămâne decât un fel de slin. Povestea face doar fîs, căci poc-niturile au devitalizat și demascat pretențiile de onorabilitate. Ar fi fost anormal (și, oricum, în pofida intențiilor autoarei) să ai învingători și învinși. La urma urmei, ajungem tot la telegramele lui Caragiale: "pupat toți...", chiar dacă piața nu este a independenței ci, vezi Doamne, a Concordiei!

Evident că, într-o asemenea alcătuire dramatică, tot greul cade în sarcina actorilor. Iar aceștia se răsfață (în sensul bun al cuvântului) pe niște partituri abil conturate, jucând cu o nedisimulată plăcere. În rolul distinsei doamne Reille, Manuela Hărăbor conturează credibil, chiar convingător, nefericirea reală a unei neveste-remorcă și care suportă (cu demnitate, până la un punct) presiunea sufocantă a unui menaj mai plin de "prințipuri" decât de afecțiune ori înțelegere. Rafalele de râs fals îi definesc precara condiție, iar beția din final (moment greu pentru orice interpret, trecut foarte bine de ea) este un contre-climax perfect. Marin Grigore face, din personajul său, un avocat deopotrivă ridicol și odios, trecând cu măiestrie prin ipostazele ce frizează demagogia, ba chiar escrocheria, spre a se etala vrac în cele de băiat (totuși) nu chiar lipsit de suflet; chiar dacă unul grav pervertit. Pe cealaltă parte a tabloului cu familiști, Claudia Prec dezvoltă o forță interioară invers proporțională cu aspectul său fizic, aparent fragil. Deși plecată dintr-o poziție secundă, în această cursă a orgoliilor de ocazie, actrița ajunge în câteva situații să domine scena, funcționând cu succes ca regulator al relațiilor complicat-confuze și facilitând "victoria la puncte" a echipei sale familiale, în lupta nedeclarată, dar deosebit de dură, cu snobii parveniți și aroganți. Desemnat, încă din premisele dramaturgice, drept "încasator" sau "perdantul fără șansă" în alcătuirea piramidei sociale, Andrei Seușan face din al său Michel Vallon un adevărat învingător. Cu grosolănia dezinhibată a băiatului de cartier, poate, dar dublată de sinceritatea îndreptată împotriva normelor impuse de etichetă, eroul său se ia de piept cu tot eșafodajul relațiilor convenționale, dinamitându-le și dând astfel, o cât de mică șansă, autenticității umane, nepăsătoare la ifosele unei condiții fals superioare, așa cum o poartă, cu găunoasă îngâmfare, potrivnicii lor musafiri, soții Reille.

... Și, ca să-mi răspund la mirarea inițială, legată de cariera longevivă a acestui text, cred că actualitatea lui mereu confirmată și divers reîmprospătată în viața de zi cu zi îl face să-și atragă mereu alte generații de spectatori. Ceea ce, să recunoaștem, nu e puțin lucru pentru o operă de ficțiune.
De: Yasmina Reza Regia: Andreea Grămoșteanu Cu: Manuela Hărăbor, Marin Grigore, Claudia Prec, Andrei Seușan

0 comentarii

În programul cultural

Teatrul Mic (Studio, Gabroveni 57)
09.02.2023 19,00

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus