"Când eram doar un băiețel" este un laitmotiv al ultimului segment din musicalul creat de Cári Tibor la Teatrul Dramatic Matei Vișniec. Și când aud vocea senină a lui Cosmin Panaite, simt că întâlnirea cu Micul Prinț a rodit. Urmează evocarea caldă a lui Cătălin Mândru și, pe rând, a tuturor celorlalți din trupă. O trupă ca o familie care se răsfiră, se împrăștie spre a face tot felul de lucruri, spre a se reuni din când în când pentru ceea ce pot face numai cu toții, împreună. Sunt, acum, nouă "meșteri mari, calfe și zidari" care se străduiesc să ilustreze ceea ce Pilotul și Prințul caută să limpezească, atunci când vorbele și desenele par a cere ajutor. De fapt, toate se supun muzicii. Pentru că esențială e aceasta. Cári Tibor a compus un musical, și încă unul care poate rămâne de patrimoniu. El și-a asumat direcția de scenă - cu modestie a explicat că era mult să fie considerată regie - într-un proiect pe care l-a visat demult și pe care s-a întâmplat să i-l producă regretata Carmen Steiciuc, care s-a stins la cinci săptămâni de la premieră. O premieră care a avut loc în ziua aniversării a 6 ani de ființare a acestui nou teatru. Un musical sincron cu timpul său, de la muzică la coregrafie și, mai ales, la segmentul audio-video. Dacă la Naționalul din Iași, tot în 2021, Plugarul și moartea - spectacol creat de Silviu Purcărete - Andrei Cozlac a făcut ca protagonistul jucat de Călin Chirilă să interacționeze cu un personaj filmat anterior, jucat de același actor, la Suceava a fost rândul lui Erős László să facă din desenul Micului Prinț o prezență fermecătoare, în dialog cu Pilotul, jucat de Răzvan Bănuț. Iar Erős László a avut de proiectat animația imaginată, pornind de la desenele lui Saint-Exupéry, de Nagy Klementina, una care ne aduce în spațiul celest al magiei. Pentru ca vocea - ei bine, aici simt eu sclipirea reușitei spectacolului - să fie a lui Luca Gabriel Morar. Vocea de copil, expresie a inocenței ca reper cultural. O inocență care se-nsoțește cu înțelepciunea - nimic antagonic - bunului simț. Percep simplitatea, deci frumusețea unei înțelegeri a vieții, ca în fața unui haiku Tao:
"Ce înseamnă a admira?"
"Ce înseamnă efemere?"
"Ce înseamnă a îmblânzi?"
Întrebări care nu cer un răspuns imediat, doar refac gestul semănătorului. Uite că așa se naște analogia teologică, într-o poveste în care apare șarpele, în care "pruncul" cade dintr-un paradis, o poveste cu o seamă de parabole. Iar dificultatea vine tocmai din interpretarea parabolelor. "Oamenilor mari le plac cifrele" îmi sună ca un semn al unei dihotomii nefericite... Mai tot timpul maturii par mustrați pe motive de seriozitate fără fond. Pe lângă inventarierea păcatelor, în această poveste, avem și distanțarea de un anumit pragmatism al oamenilor, fapt ce mă surprinde din partea scriitorului, atâta vreme cât a fost pilot.
Cári Tibor a avut dreptate, textul este mai mult decât un basm. Spectacolul este creat pentru adulți și copii deopotrivă sau, mai bine zis, exclusiv pentru echipe formate din adulți și copii. Pentru că numai împreună se limpezesc sensurile. Compozitorul este un vechi creator de muzică pentru scenă, de unde și tonalitatea potrivită, geometria segmentelor muzicale, care se înlănțuie firesc, durează adecvat și conferă volum efluviilor ideatice. Este stilul său, mă bucur să regăsesc amprenta de sunet modern care modulează o bogăție de armonii din toate timpurile. Micul Prinț merită să fie imprimat ca atare. Este o creație care se înscrie pe lista scurtă a musicalurilor din România. Dificilă a fost munca Cezarei Fantu, care și-a asumat dramatizarea textului și, mai ales, decuparea cuvintelor cântate. Muzica, adesea captivând de la prima audiție, cere un text cu o logică specială. Fără cuvinte lungi, prea prețioase, care devin stridente în ritmicitatea unui cântec, mai ales la refren. E greu de asigurat balansul între scurtimea unui vers și consistența lui. Muzicalitatea cuvintelor ajută spectatorul să intre ad-hoc în "corul" de pe scenă. "Fiți atenți la baobab!" este un exemplu de reușită.
Pentru cântecele copilului se folosesc înregistrări cu Ștefania Zămoșteanu, Alessia Ioana Parasca, Damian Mitoceanu, toate aducătoare de emoție. Așa cum și Ruxandra Ioana Cozmei vine cu vocea caldă și capabilă de a stimula imaginația de basm în privința florii Prințului.
Interesant îmi pare cum scenografia și coregrafia conlucrează pentru unitatea spațiului de joc, pentru a crea un decor pe care-l vezi, deși nu e - cu scrupulozitate. Alina Dincă Pușcașu invocă acele cuburi din jocul copilăriei - chiar finalul include un asemenea joc - și aduce pe scenă câte un taburet stilizat, dotat și cu o sursă de lumină, unul pentru fiecare actor. Aceștia le folosesc din plin, le reașază și construiesc diferite corpuri, diferite geometrii. Tot așa cum Victoria Bucun le impune actorilor să facă din corpul comun al grupului lor un organism grăitor. Costumația de un gri uniform se aliniază cu omogenitatea grupului și devine canavaua pentru țesătura culorilor care personalizează. Mă intrigă doar forma trapezoidală, de fustă, care îmi agață privirea și nu știu ce urmează. Coborârea cuierului cu haine, pentru o mai amplă personalizare a tipologiilor adnotate, leagănul vulpii, cele câteva piese de recuzită, contribuie suficient la consolidarea atmosferei generale.
Spectacolul se deschide și de închide cu Pilot, jucat de Răzvan Bănuț. Simetric, așezat pe un taburet, aplecat în față până la chircire. Pe un fond sonor de zbor dramatic în bătălie la început - textul are inserții adecvate, bine alese și cu încărcătură dramatică din alte scrieri ale lui Saint-Exupéry -, pe o evacuare a sunetelor mecanice la final. Când doar cuvintele mai plutesc (fumul alb, la nivelul podelei, evocă plafonul norilor). Se mai aude doar: "Nu știu, puiule, nu știu!". Atât și se lasă întunericul. Iar "puiul", ba chiar "puiul zburlit" - simpatica referință la codurile folosite în comunicațiile prin radio -, cel care este copilot pentru "vulturul pleșuv", este jucat de Tamara Ioana Ursache, un mic prinț costumat în aviator. Cei doi, micul și marele prinț, micul și marele prieten, îmi amintesc emoția privind zborul avionului deasupra galbenul deșertului (un cuvânt cheie era șofran) din Pacientul englez. Aici, pe scena suceveană, emoționante cuvinte rostește Micul Prinț: "Oamenii mari se consolează totdeauna. Ai să fii bucuros că m-ai cunoscut. O să pară că mă doare, o să am aerul că mor. Așa stau lucrurile."
Între coperțile spectacolului, Răzvan Bănuț stă mai bine de o oră pe scenă, vorbește, cântă și reușește un tempo bun în dialogul cu proiecția. De altfel, ritmul definește firesc acest musical. Toți sunt atenți pentru sincronisme, ca în jocul repetat: "O ce? / O ciupercă!". Muzica se bazează pe refrene reluate și așa ne integrează ușor. Sunt și secvențe în care cuvintele parcă nu se potrivesc spațiului muzical, de aici lungirea lor, ceea ce poate fi privit în cheie parodică. Inflexiuni de operă în jocul de-a opera. Se aud reflecțiile autorului. "Numele sunt sume / Oamenii mari au aroganța de bufon / Oamenii uită să asculte pentru a auzi / Trăiesc ca și cum timpul ar fi reversibil." Și vocalele sunt lungite, și vocea are limite și ar fi simpatic jocul de nu aș percepe o gravitate când e vorba de oameni, de maturii descriși. Binevenite nasurile de clovn, ca detaliu de culoare peste griul mohorât al costumației de grup, drept cheie a poveștii. Când începe seria momentelor de exprimare pentru fiecare actor din trupă, rămas singur în scenă, Cosmin Panaite, cu un glas limpede, alert, în timp ce Răzvan Bănuț dansează un soi de charleston, închide secvența, predând Pilotului nasul de clovn. Devine serios. Doar ilustrează șablonul omului de afaceri, vorace. Amuzant îmi pare că dorita sobrietate, accentuată de ochelarii fumurii, de servieta diplomat, de haina apretată ca două coperți cu înscrisuri, este erodată de șuvițe albe, inegale, din jocul artistic al dezechilibrelor ce se asociază libertății. Iar contrastele continuă. Jocul este tot mai grav, refrenul captivant ("stele / toate ale mele") duce vocea lui Cosmin Panaite pe culmi nebănuite. El însuși, cocoțat pe structura de taburete, sub formă de podium, deschide servieta și, prin proiecție, un șuvoi de stele se bulucesc să evadeze. O imagine care se impregnează pe retină și în memorie. Cătălin Mândru este lampagiul, înfățișat cu morgă, are joben, invocat și muzical, un brâu high class. În cântecul său abundă locuțiuni latine, aforisme și alte vorbe înțelepte ale lui Saint-Exupéry. Îmi pare a veni din lumea lui Dickens. Cu bățul lung de care se ajută spre a ajunge, de jos, la fitilul felinarului, pare mai degrabă un tambur-major, conducând cu prestanță ritmul băieților din trupă. Mânuirea sincronă a tuturor amintește și de stilul ilustrat de Fred Astaire, cu pălărie cu boruri drepte și un baston cu măciulie. Regina, nu regele, este Delu Lucaci, adaptându-se distribuția potrivit alcătuirii trupei. Cu o costumație comică, integral alb-negru, cu excepția unui detaliu colorat: mănușile oranj. Avansează cu pas maiestuos pe o cale ce i se deschide prin truda supușilor "nevăzuți", spre a se adresa cu o copilăroasă grație - doar sunt și regii niște copii - Micului Prinț: "Ah, iată un supus!", declanșând inocenta mirare: "Cum m-o fi cunoscând, dacă nu m-a văzut niciodată?". Suita paradoxurilor continuă cu înțeleapta cugetare: "să te judeci pe tine e cel mai greu". Pe când regina iese, pe aceeași cale refăcută de supușii care se mișcă aidoma unor roboței, se furișează în culise mâna ei dreaptă, recte Horia Butnaru, spre a-și lepăda peruca albă și a îmbrăca un guler avangardist cu patru măști albe la vedere, ca niște trofee din scalpuri ale unui indian din cărțile copilăriei. Ar putea fi chipurile celor de pe muntele Rushmore. Avem acum satirizată vanitatea prețiozității. Geograful cântă cu emfază - alt refren de succes - "stăm în birou și scriem lucruri eterne", libretul subliniind imediat ironia că, de fapt nu sunt lucruri imuabile, bașca ignorarea încălzirii globale (ah!).
Iar Micul Prinț pune cea mai frumoasă întrebare-răspuns: "Ce înseamnă efemere?"
Muzica se metamorfozează într-o clasică înșiruire a notelor unui pian ce acompaniază tremuratele cadre ale unui film mut, cu intermediarele cadre pentru replici. Simbolicul personaj copilăros, din stirpea lui Charlot, un fel de clovn cu un balon roșu, introduce subiectul melodramatic al migranților. Gesturile care suplinesc vorbele, muzica, despre care se spune că e aceea capabilă să continue acolo unde se opresc cuvintele, evocatul mecanic de locomotivă (o fi "Generala"?) și lungul șir al migranților.
"- Nu erau mulțumiți acolo unde erau?
- Niciodată nu ești mulțumit acolo unde ești."
Sunt peste două minute de adevărată virtuozitate coregrafică pentru Răzvan Bănuț și acarul-clovn (Bogdan Amurăriței), mimând zborul (o imagine recurentă) și ființele duse de vânt, de vântul diferitelor fenomene sociale. Ceilalți din trupă ilustrând alunecarea cu pas șovăielnic a unor apăsați de soartă, purtându-și geamantanele cu micul lor avut. Concluzia este una dintre feeriile luate ca atare, ce nu trebuie cercetate pentru vreun adevăr: "doar copiii știu ce caută". Aplauzele publicului intervin ca un semn limpede al reușitei.
Suita moralizatoare este modificată pe scenă față de literatură și după migranți urmează, firesc, ilustrarea celei mai ample lumi moderne ivite așa: America. Cu angoasa zorilor romantice, vizavi de megalopolisurile ce abia răsăreau. Pe acest fundal intră Clara Popadiuc, imitând celebra statuie a Libertății (Libertatea Luminând Lumea) din New York. Ar trebui să fie momentul vanitosului, aici o narcisistă care vrea să fie admirată pe stil nou: like, share, subscribe. E amendată goana după iluzia celebrității și a unei false adorații, din nou cu un refren obsedant. Și e mai mult decât un loc comun că Statele Unite ale Americii au imaginea unei automăguliri, bazate pe o realitate de resurse și realizări. Doar că, totuși, simbolul la care se apelează este unul mai presus de slăbiciunile unui om sau al unei națiuni. Și de aici o nedumerire și o posibilă reticență. Este momentul de virtuozitate pentru Clara Popadiuc, o exprimare în stil rap (într-un fel și aici un paradox), cu o voce care estompează vanitatea și pune accentul pe normalitate și mesaj. E drept și că ideea originară, a deșertăciunii de a fi cea mai admirată pe o planetă pe care e singură, se lovește de exercițiul coregrafic din prima parte a momentului, cu ceilalți din trupă acompaniind-o, cântându-i în strună, aș zice.
O frumoasă surpriză oferă Alexandru Marin, în rolul bețivului. Un rol dificil, cu un mare risc de facil, aparent ieșit din tiparul spectacolului. Dar și rostirea actorului, și muzicalitatea replicii cu care intră în scenă după înfumurată: "dacă ea e cea mai cea mai, eu sunt..."
Și ritmul care se topise câteva clipe, se revigorează. Trec din nou peste indecizia formatului larg al pantalonilor-fustă, acum ipochimenul are o căciulă rusească și o cămașă înflorată, parcă și ea sucită precum gesturile în aburii alcoolului. Absolut remarcabili sunt pași grupului de susținere - la propriu și la figurat -, căci îmi pare a nu fi deloc ușor să reușești o desincronizare controlată. Bețivul se prăbușește repede și muzica rămâne doar în seama fredonării chefliilor ce se răspândesc care încotro. Ecoul refrenului mai îndeasă o cugetare în desaga spectatorului:
"Rușine că beau și beau de rușine
Dar nu mă pot abține
E cea mai mare rușine
Pe care n-o vede nimeni, rușinea față de tine
Dar cea mai mare rușine-i
să n-ai deloc rușine"
Iar după o beție ce-ar putea urma? O reclamă la pilule minune, pilule care taie setea... Pilule de apă, un refren care preia ceva din sonoritățile Extremului Orient și se duce spre un beat alert pe care coregrafia trupei atrage privirea, abandonând-o pe negustoreasa cu părul strâns în două bucle, cu umbreluța de pai, cu pașii care levitează (Diana Lazăr). Ironia se duce spre setea de progres, unul care-și pierde capul. De unde și reflecția cumpănită de Prinț, vizavi de cele 53 de minute pe care le economisește pilula... "Eu, dac-aș avea cincizeci și trei de minute de pierdut, m-aș duce agale către o fântână..." Un răspuns al bunului simț.
Un intermezzo cu șarpele, inspirat adus pe scenă printr-un sul textil dar, mai ales, prin mișcările brațelor grupului. Unduirile segmentelor albe se însoțesc cu volutele brațelor și sclipirile solzilor din proiecție.
Ei bine, momentul Cristinei Florea aduce strălucire. Este vulpea, și a fost inspirată decizia de a aduce culoarea vulpii (chiar dacă mai spre oranj) peste griul dominant. O pigmentare și cu mărgelele și cu ochelarii, pentru ca, la coborârea din înalturi a unui leagăn, să apară și un spot de lumină care adaugă un strop de magic în compoziție. Poate eu aș fi optat pentru cuvântul 'a domestici' în locul verbului 'a îmblânzi', chiar dacă au înțelesuri similare. Dar alternativa avută în vedere de vulpe este a unei viețuiri alături de om. Mai ales pentru că începe o încântătoare pledoarie pentru un comportament universal valabil.
"Trebuie să ai foarte multă răbdare. În fiecare zi te vei așeza un pic mai aproape." Apoi urmează emoționanta descriere a așteptării celuilalt, pe când se apropie ora știută. Inima va bate, atunci, semnalând "prețul fericirii". O voce admirabilă, însoțindu-se plăcut cu voci juvenile. Tonul ultimelor versuri subliniază ceea ce poate fi o concluzie a întregii povești: "A iubi, a îmblânzi, a înțelege și-a ierta / Cu ochii nu vezi esențialul, ci cu inima".
Pentru ca apoi, cu glasul simplu și cu atât mai pătrunzător, în liniștea de după cântec, să lase un legat: "Vei fi răspunzător pentru totdeauna față de ceea ce ai îmblânzit" - iar ultimul cuvânt, aici, poate fi substitut pentru egalele derivate din versul de mai sus: "ai iubit / ai înțeles, ai iertat".
Restul e poveste. Cu happy end, oricum altfel am fi tentați să credem. Și ultima imagine din animația semnată Nagy Klementina, și acuta adolescentină, și tema muzicală simetrică începutului, și replicile cu emoție, cu nas de clovn, toate ne amintesc de terapia apusului de soare. Văzut, de Micul Prinț, într-o zi, odată, de 43 de ori. Antoine de Saint-Exupéry a murit înainte de a împlini 44.
"Așa stau lucrurile"
Micul Prinț de Antoine de Saint-Exupéry,
Direcție de scenă: Tibor Cári
Dramatizare & Asistent regie: Cezara Fantu
Scenografie și Costume: Alina Dincă-Pușcașu / Light/Video Design: Erős László / Animații: Klementina Nagy / Mișcare scenică: Victoria Bucun / Afiș: Ioana Nicoară
Cu: Bogdan Amurăriței, Răzvan Bănuț, Horia Butnaru, Cristina Florea, Diana Lazăr, Delu Lucaci, Alexandru Marin, Cătălin Ștefan Mîndru, Cosmin Panaite, Clara Popadiuc, Tamara Ioana Ursache
Voce - Micul Prinț: Luca Gabriel Morar (8 ani) / Voce - Floare: Ruxandra Ioana Cozmei
Cântec de grup - Ștefania Zamoșteanu, Alessia Ioana Parasca, Damian Mitoceanu
Spectacol produs în Stagiunea 2021 - 2022. Data premierei: 24 și 26 septembrie 2021.