Oricum, dacă Lokita va fi crezută, va putea rămâne; va intra în ilegalitate și va putea chiar să se angajeze ca menajeră. Dacă nu, va fi deportată. Simplu. Iar soluțiile care apar, precum împărțirea de droguri și chiar angajarea într-o crescătorie secretă de marijuana, nu vor fi altceva decât încurcături și mai grave.
Astfel, viața Lokitei la care vom fi martori, se desfășoară exclusiv în spații lăturalnice, dosite de ochii lumii. Existența sa nu va fi recunoscută de către ceilalți oameni, care preferă de fiecare dată să se uite în altă parte. Chiar dacă intră în contact direct cu, chiar dacă acțiunile sale sunt importante, Lokita este o non-persoană.
De fapt, întreg anturajul său nu este compus decât de villaini de serviciu, care profită fără scrupule de slăbiciunea Lokitei și care, în același timp, se prezintă ca binefăcători. Patronul său (Alban Ukaj) este și dealerul de droguri care o trimite să distribuie droguri tinerilor petrecăreți. Apoi, interlopii care au adus-o în Belgia, camuflați sub aparența unei biserici, îi cer permanent sute de euro, iar atunci când refuză, o percheziționează fără milă. Până și mama și frații ei, rămași în Benin, se așteaptă să fie ajutați financiar. Practic, toți vor să facă bani din corpul, riscul și muncile ei.
Singurii care aparent nu profită de ea sunt autoritățile care o interoghează și care se apropie vertiginos de decizia de a-i refuza azilul. Aceștia însă nici nu apar în cadru, acționând ca o prezență invizibilă și răutăcioasă în legalismul lor.
Printre prefabricatele esteticii realiste, se regăsește și absența muzicii. Excepția dată de muzica diegetică, adică cea care își are sursa în ceva concret din film, nu care este adăugată peste ceea ce este filmat. În cazul de față, apare ca laitmotiv o melodie italiană pe care, inițial, cei doi o cântă destul de amator, deși înduioșător, în fața unei audiențe indiferente și care este ulterior repetată de melodia telefoanelor mobile.
Drama fraților Jean-Pierre și Luc Dardenne impresionează prin intensitatea legăturii dintre Tori și Lokita. Mici hârjoneli de familie, câteva fugi jucăușe, dar și incursiuni curajoase ne arată doi minori ce au încredere totală unul în celălalt. O relație de susținere permanentă, de încurajare reciprocă, s-a consolidat între ei, singura relație umană dezinteresată și genuină.
Dacă această imagine a dragostei frățești fi fost absentă, am putea spune că Tori et Lokita rămâne rezultatul unei arte care mizează prea mult pe sentimentul de vinovăție al locuitorilor țărilor bogate din Europa confruntați cu invazia celor din fostele lor colonii, care le vorbesc bine limba, dar care acum aparțin unor țări diferite. Faptul că cei doi tineri provin din foste colonii franceze din Africa de Vest și nu din estul Europei, face ca drama Lokitei să fie mai eficientă în față unui astfel de public decât în cazul unei românce sau albaneze sau a oricărei europence din fostul lagăr comunist care duce o existență la fel de precară.
Pledoaria marcată de estetica realistă a fraților Dardenne suferă, așadar, de manierism: activitățile ilegale și imorale ale personajului sunt scuzate de nevoile sale materiale. Mai mult, nimic din ceea ce face sau gândește nu are vreo șansă contra unei societăți indiferente, închise în ea însăși și, în final, nemiloasă față de cei veniți de departe.